Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Mi se întâmplă ades să aud, în diverse cercuri, opinii de genul „ce bine ne-ar prinde acum un Antonescu!” Unii o spun pe jumătate în glumă, alţii o iau de-a binelea în serios, ca soluţie la lipsa cronică de ordine şi rigoare proprie administraţiei actuale.
Prea puţini, însă, cunosc cât de cât particularităţile regimului antonescian, unde decizia – justă sau nu – aparţinea strict unei singure autorităţi - „Conducătorului statului”.
Deschiderea arhivelor prilejuieşte sumedenie de revelaţii, mai ales la citirea rezoluţiilor aşternute de mareşal pe marginea actelor ce-i erau înaintate în perioada 1940-1944.
Unele sunt scurte, seci şi imperative, altele se constituie în adevărate eseuri, depăşind cu mult dimensiunile textului supus aprobării.
Cantitatea de muncă investită este impresionantă, dar eficienţa trudei rămâne incertă, câtă vreme se îndoieşte chiar Antonescu: „...se înmormântează şi această rezoluţie, ca atâtea altele” (oct. 1942).
Pentru nostalgicii ce jinduiesc „un pic de Antonescu”, aşez câteva dintre rezoluţiile mareşalului într-un vizavi cu realităţi ale zilelor noastre. Sigur că-i mai degrabă un joc; nu se pot compara mere cu prune, nici nu-i putem acorda atât credit lui „dacă” (dacă baba avea roate...). Apoi, trebuie să se ţină seama că, în perioada respectivă, ţara se afla în război. Totuşi, pot fi trase anumite concluzii, fiecare urmând să emită aprecierea proprie, favorabilă sau dimpotrivă. Iată, de pildă, acum s-a anunţat grevă la Mettal Steel Galaţi. Într-o situaţie similară, („Uzinele române”, Ploieşti, 1943) rezoluţia suna astfel: „Să fie imediat puşi în lanţuri şi pedepsiţi fără întârziere”. Parcă referindu-se la situaţia spaţiilor verzi sfeterisite din Bucureştiul de azi, mareşalul scria pe-o cerere: „Capitala trebuie înfrumuseţată. Este oglinda neamului. Halul de murdărie şi aspectul detestabil al străzilor ne-a făcut mult rău pe plan internaţional...”
Mă tem că anumite cereri de îndemnizări, protocoale şi cheltuieli externe ar primi, de-am avea parte de-un strop de dictatură antonesciană, cu totul alte rezolvări. Ca în cazul alteţei sale regale principele Nicolae, care cerea, în 1940, 60.000 de franci elveţieni. S-a ales cu banii, dar şi cu o rezoluţie mustrătoare: „Nu pot risipi banul pe care îl adun din toate părţile cu atâta trudă (...) Alteţa Sa regală va fi rugată să facă mari economii...” De, alte vremuri... Cum ar fi primit mareşalul vestea întrunirilor iredentiste din secuime? Ne-o sugerează reacţia lui din mai 1941, când tineri din Hălmag au defilat prin comună intonând cântece ungureşti: „Trebuie împuşcaţi!”
Radicală i-a fost şi poziţia faţă de speculanţii care, atunci şi acum, îşi fac de cap: ”Să fie toţi trimişi în lagăr 6 luni peste condamnările justiţiei, inclusiv cei achitaţi”.
Dar dacă moştenitorii familiei Malaxa ar ridica niscaiva pretenţii la retrocedări şi ar ajunge la decizia mareşalului? Iată-i opinia: „Malaxa este tipul clasic al omului acaparator, pentru care nu există nici morală, nici conştiinţă, nici iubire de ţară. Există numai iubire de bani, adunaţi cu orice mijloc, oricât de odios ar fi el şi pe spinarea oricui...”
Oare ar fi lăsat Antonescu Filarmonica din Iaşi să zacă nereparată, proptită cu bârne pe dinăuntru, vreme de 18 ani? Probabil că nu. Deşi ţara era în plin război (1943), el aprobă construirea unui nou sediu pentru Conservatorul din Bucureşti, argumentând: „Este o ruşine că, până acum, Conservatorul a stat în ruină (...) Muzica înseamnă cultură superioară şi rafinament sufletesc. O naţie mare trebuie să se afirme şi în acest domeniu.”
De altfel, tot în 1943, a semnat Decretul de înfiinţare a Filarmonicii ieşene (în plin război!).
Cu un an înainte (aug. 1942) aprobase construirea hidrocentralei de la Bicaz, ceea ce mă tem că mai nimeni nu ştie, construcţia fiind total trecută, şi moral, şi fizic, în contul noii orânduiri.
Cum ar fi fost oare privită pledoaria Paulei Iacob în procesul „Prinţişorului”? Cam aşa: dacă i-a apărat pe comunişti, „avocaţii publici să fie destituiţi din toată ţara”.
Nu erau suportate nici cumulurile, atât de la modă azi, indiferent cine le practica: „Dl. Sextil Puşcariu să fie înlocuit din postul de rector al Univ. Cluj-Sibiu. (Hait, autonomie universitară!) Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea lui”.
Iar peisajul uman al deceniului, văzut de Antonescu în termeni deloc măgulitori, nu-i chiar foarte diferit de cel contemporan: „Oamenii se mănâncă ca câinii pentru a se înlocui unii pe alţii. În acest scop, se acuză cu patimă nemăsurată...”
Spre a concluziona cu năduf, în martie 1941: „Nici dracu’ nu-i poate împăca pe toţi, darămite eu...”
(14 iun 2008, 11:19:39