Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu nu mai știu câți ani, fiind în juriul unui concurs de proză, am citit un text de interes cu totul aparte, pe care l-am și promovat printre câștigători. Nu știam cine-i autoarea (Didina Sava), cum nici acum, când cartea stă să apară la Editura Junimea, nu știu. Dacă nu mă înșel, micul roman, intitulat cu bun temei Graiul ochilor stinși, pare o dezvoltare a poveștii de atunci, împlinită cu episoade ce-o aduc aproape la zi și cu un Epilog de-a dreptul tulburător. De mult n-am citit un text atât de adevărat și mustind de atâta autenticitate dedicat satului moldav! Autoarea îl poartă dinspre duhul lui Creangă către zilele străluminatului nostru veac în care vatra satului strămoșesc tinde să devină amintire greu cercetată de o literatură parcă programatic ocolită. Se spune că lumea satului românesc nu mai are gradul de interes care să-i justifice aducerea în fila prozei artistice – ceea ce în bună măsură e de înțeles: doar „azi toate s-au schimbat”, până și vechiul tei primenește alt văzduh și scaldă altă lumină. I-au rămas cât de cât zdravene rădăcinile, de-or mai ține și ele… De la Moromete încoace postata rurală e tot mai șubred investigată; nu c-ar fi lipsită de strădania câtorva condeieri onorabili, dar rămâne încă foarte departe de străluminarea creației romanești cu adevărat semnificative și esențiale. Sigur, n-aș putea spune că micul roman al Didinei Sava ar izbuti marea revigorare, are însă virtuțile evidente, ținând în primul rând de curăția autenticității. Și oricum, tematica în sine nu prea mai are șanse de a rezona apăsat în deceniul nostru, când obsesia nu mai este pământul, ci, zice-se, hrana, apa, energia și alte alea ce sună atractiv în discursuri, după care nimeni nu catadicsește să pună și întrebarea elementară „foarte bine, dar cum?”.

Scrisă de regulă la persoana întâia, Graiul ochilor stinși este o carte așezată sub semnul lui Tanatos: începe cu momentul morții tatălui, continuă cu o serie lungă de înmormântări rurale, prilejuri de rememorări ale trecerii răposaților prin astă lume amară-dulce-amară isprăvindu-se 35 de ani mai târziu – vreme în care se petrece în tăcere o altă moarte: aceea a satului tradițional. Și una fizică, dar mai ales morală, cu atât mai trudnic de suportat pentru cei care s-au născut și au viețuit în vechea vatră moldavă din preajma Siretului, așezare parcă și ea din stirpea lui Tanatos desprinsă: Lespezi, de la lespede, evocatoare a pecetluirii de veci. Toate marile și micile evenimente ale comunei, cu precădere de sorginte bisericească ori familială, se perindă într-o colorată curgere continuă a unor observații caracterologice de certă finețe și acuitate. Din care răsar personaje de regulă apăsate de o tristețe i-aș spune endemică (unii înșiși vinovați!), străluminată cu puține fulgurații ale bucuriei trăirilor cotidiene. Printre ei sunt oameni care, în plin prin veac 21, trăiesc în bordeie, copii nefericiți, văduve uitate de Domnul, bătrâni țintuiți la pat, dimpreună cu fericiții care au izbutit cumva să se descurce și să iasă la liman, cu toții dornici să răsufle cu nesaț puținele bucurii ale firii: „Mirosea frumos, mirosea a lut din drumul satului meu, mirosea a pământ reavăn răscolit proaspăt prin grădini…” Limbajul cărții încearcă să prezerve vorbirea cotidiană a zonei, rezultând un „post-crengism” bine temperat, susținut (poate nu era chiar nevoie!) de explicații în subsolul paginii. Adevărat răsfăț dialectologic!

Ce aflăm din cele opt capitole ale acestui adevărat Macondo moldav? Cu trudnică strădanie, autoarea încearcă să nu uite nimic semnificant și demn de păstrare pentru o eventuală cercetare a posterității: scrie despre arborii care „au fost martori la războaie, secetă, iubire și blestem, naștere și moarte”, despre păsăretul cerului (pagini întregi despre pițigoi și mierle!), despre flori, cântece, boli, farmece, miresme („o, Doamne, ce tare-i mirosul de tei!”), dar adevăratul temei al interesului cărții îl constituie sumedenia de personaje diverse, convingător conturate, adevărat tezaur de informație în bună măsură inedită. Stingerea vetrei de sat, până acum lentă, înceată și oricum implacabilă, a căpătat în ultimul deceniu accente dramatice. „Satul s-a schimbat, cum se schimbă toate lucrurile în fața vremii. Au dispărut unul câte unul, ca niște umbre ale trecutului, oameni care făceau parte din sufletul acestui loc (…) Multe din casele bătrânești s-au vândut sau au fost dărâmate de nepoții care muncesc prin Europa și care au construit în loc adevărate palate cu un etaj sau cu etaj și mansardă, case care stau goale până când li se vor întoarce stăpânii. Proprietarii își urmăresc curțile de departe, prin camere de supraveghere montate la colțuri și sub streșini (…) În acest spațiu eu mă simt de parcă aș rătăci prin ruinele unui vis pe care nu am știut să-l apăr.”

  O carte pe cât de tristă, pe atât de adevărată.