Într-o frumoasă amiază de sâmbătă, bunicu-meu Costache Grămadă a ajuns cu vaca la Iţcani. Cel mai greu i-a fost să treacă de Dolhasca, unde vinerea-i iarmaroc. Văzând-o pe Joiţa, cu ugerele pline, legată-n urma carului, toţi credeau că-i de vânzare. Oferte, insistenţe, propuneri de adălmaş. Samsarul localnic Leibovici a izbutit să-l aducă pe bunicu-meu în răcoarea bufetului de pe zidul căruia încă nu se ştersese inscripţia roşie „Votaţi soarele!”: „Las-o încolo de văcuţă, n-o vinzi, n-o vinzi, mai degrabă m-ar interesa boii, cât ceri pe boi?” Moş Costache s-a ţinut tare şi, chiar dacă Leibovici i-a turnat când molan, când samagoncă, a izbutit, cum-necum, să se aburce în car; boii, simţindu-l, au pornit-o domol, în pas legănat. Numai că… spre Fălticeni. Când s-a mai dezmeticit, trecuse de Vămeni. Întrebând iarăşi „Gde Berlin?” a trebuit să se întoarcă, pierzând altă jumătate de zi.
Ajuns la Iţcani, a dus vaca mai întâi la gară, numai că taică-meu nu era-n tură. A adăpat-o pe Joiţa la cişmeaua peronului şi vaca, recunoscătoare şi mulţumită, a tras ditamai balega, jumate pe „bomba” unui macaz, cealaltă jumătate pe condurii doctorului Shechter, oprit să-şi verifice biletele la cinematograful gării (că numai la Iţcani şi la Copenhaga funcţionau cinematografe în incita staţiei feroviare…)
După cum ne-a istorisit mai târziu bunicul, s-a lăsat cu scandal, aşa că a şters-o, parcând carul şi boii în gară, iar el, cu vaca de funie, a găsit şcoala, unde era recreaţie şi doamna ’văstoare Iacoban mai-mai să leşine văzându-şi tatăl neanunţat şi, mai ales, vaca.
Sar peste amănuntele preschimbării magaziei din curte în grajd (a trebuit dărâmat un perete pentru lărgirea uşii), sar peste totala nepricepere a mamei într-ale mulsului, sar şi peste boscorodeala tatei („Ce să spun, că nouă, iaca, vacă ne trebuia!”), spre a ajunge la puţin bănuita importanţă a responsabilităţii hrănirii Joiţei, care n-avea cum să mă ocolească.
Învăţam după-amiaza, aşa că, în zori, porneam desculţ, lipa-lipa, cu vaca la păscut „pe zona” căii ferate. Plin de bune intenţii, trăgeam de funie până-i potriveam botul în dreptul celui mai ochios mănunchi de buruian, numai că dumneaei refuza cu încăpăţânare orice meniu impus, spre a molfăi tot soiul de alte verdeţuri pricăjite. Oricum, nu-i era de-ajuns, aşa că întreaga familie s-a pus în slujba vacii-cadou. Adunam cu trudă, de pe margini de şanţ, câte-un sac de buruian, ca să-l vedem topindu-se în câteva clipite, de parcă n-ar fi fost niciodată în iesle. Aveam mereu mâinile negre-verzui de la volbura smulsă cu tot cu rădăcină şi de la ştirul adunat fir cu fir. Tata aducea, nu ştiu de unde, se pare că de pe la cantonieri, bostani pântecoşi, repede ronţăiţi de nesătulul patruped, mama tăbârcea ditamai legăturile de buruian adus tot de mai departe, fiindcă în jurul casei se lăţea mereu postata tunsă zero. Miercurea şi sâmbăta, tata tocmise un acar să rânească în grajd şi să ducă gunoiul, cu tărăboanţa, în nevolnicul pârâiaş care, până la 1918, despărţea România de Austro-Ungaria. Numai că putoarea rămânea, taman cât să strâmbe nasul vecinilor.
Se vede că ei ne-au turnat, fiindcă ne-am trezit cu ţidulă de la Primărie precum că s-a stabilit cota de lapte pe care Joiţa va trebui s-o furnizeze statului. Precizarea ultimă dădea fiori: nepredarea cotei se consideră sabotaj! Vaca ajunsese teroarea familiei; toţi trudeam pentru ea şi seara cădeam frânţi, pentru ca a doua zi s-o luăm de la capăt. Drept pentru care s-a telegrafiat la Scobinţi: „Luaţi vaca înapoi.” Profund jignită, bunica Domnica ne-a răspuns sec: „Vindeţi vaca.” Tata fiind ceferist, s-a dus între două trenuri, vinerea, la Dolhasca. L-a găsit pe Leibovici în uşa crâşmei cu „Votaţi soarele!”. I-a vândut-o pe Joiţa. Sigur că, la despărţire, toţi am plâns cu fereală şi-am pupat-o-n bot.
Acum, povestea mi se pare fadă şi banală. Parafrazându-l pe magistrul Ursachi, s-ar putea spune doar că „Un om din Iţcani a avut o vacă / Dar nu i-a folosit la nimic…”