Mircea Radu IACOBAN

„Dom’le, aşa gândeam eu atunci!” – are curajul să recunoască Leonard Gavriliu în jurnalul „Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa şi pe Mureş” (Ed. „Moldopress”, 2009) şi aici se află, în bună măsură, interesul cărţii. Înainte de a fi un dat, convingerile sunt, cel mai adesea, rezultat al unui proces de constituire îndelung, dramatic chiar, cu meandre complicate şi cu încărcătura cuvenită de deziluzii, ezitări, renunţări şi revelaţii târzii.
Generaţia mea a trebuit să-l traverseze de la A la Z; a privi cu totală sinceritate în urmă înseamnă a te expune făr-de protecţie tuturor ironiilor: „După amiază am văzut filmul <Vagabondul>. Măreţ. Impresia puternică ce mi-a lăsat-o…” Cu toţii am lăcrimat atunci, în anii ’50, la dramoleta indiană de minimă rezistenţă, dar cine mai recunoaşte acum? Gavriliu o face, ba, mai mult, se auto-flagelează preventiv: „Sub raport literar, prezentul Jurnal nu face doi bani. E pur şi simplu un dosar de procese-verbale sumare, scrise de un funcţionar neglijent şi leneş, seara, pe jumătate adormit.” De fapt, e-o alintătură, fiindcă mărturisirea umilă continuă în cu totul alt registru: „Acest funcţionar e încredinţat, însă, că face o treabă utilă (…) recitirea acestor pagini bălţate, peste ani şi ani, va trezi impresii şi amintiri cărora, la vremea lor, nu li s-a acordat atenţie, dar care sunt singurele preţioase.”
Chiar aşa-i. Cu adăugirea că, „sub raport literar”, Jurnalul conţine şi pagini de reală ţinută scriitoricească – cu totul remarcabilă fiind, de pildă, capacitatea de a înfiripa sugestii caracterologice prin procedeul inventarierii metodice şi cu tâlc a obiectelor din cutare interior. Dar, desigur, în primul rând interesează realităţile vieţii literare de provincie a anilor ’50, despre care mai nimeni nu s-a învrednicit să scrie altfel decât pamfletar şi zeflemist. O bună parte dintre numele evocate reprezintă destine literare frânte.
Cui îi mai spune ceva poezia unui Rusalin Mureşanu, Haralambie Ţugui, Ilie Măduţa, proza lui Ion Istrati? La furtunoasele şedinţe de cenaclu, unde discuţiile erau prefaţate (adică, „orientate”) de referate ale „maeştrilor” (Ion Covaci îl prezenta ritos pe poetul Târbăţiu…) se pălăvrăgea ore-n şir, cu argumente de toate calibrele, şi din panoplia proletcultismului, şi din perspectiva puţinelor lecturi zice-se „estetizante”. Scriitorii dormeau pe fotoliile din redacţie, prânzeau la cantine amărâte, îşi cumpărau haine în rate, băteau ţara în lung şi-n lat pentru a surprinde „pulsul realităţii socialiste”, dădeau curs cu voluptate ispitelor bahice şi făceau mistuitoare pasiuni pentru câte o mineriţă, vânzătoare de magazin, casieră CEC.
Dac-ar fi ceva ce merită regretat, atunci s-ar cuveni evocat interesul pentru creaţia confratelui: scriitorii se citeau între ei (ce vremuri!), ba, câte odată, se şi bucurau de izbânda celuilalt. Fugit ireparabile…În rest, mizerie materială cât cuprinde şi atmosferă neguroasă, cu sabia lui Damocles („îndrumarea de partid”) mereu deasupra capului. Realităţi uitate, unele, de-a dreptul incredibile (la sediul Cenzurii funcţiona gazeta de perete „Vigilenţa”!), reclamaţii la partid, cu iz de curată turnătorie, bucurii mărunte („Azi mi-am cumpărat şoşoni!...”), iluzii privind finalitatea propriilor strădanii şi în virtuţile transformatoare ale literaturii, complicaţii sentimentale pudrate cu dulce naivitate, obedienţă faţă de „vârfurile” oficializate (nimeni nu lipsea de la conferinţele lui Novicov despre „spiritul de partid”!) şi, deloc în ultimul rând, capacitatea de a te bucura sincer lectura unei creaţii izbutite, indiferent cine-i autorul.
Leonard Gavriliu a fost şi a rămas un mare neliniştit. Student când la medicină, când la filologie, când la filozofie, redactor azi la Timişoara, mâine-n Bucureşti, lector universitar în celălalt capăt de ţară, la Suceava, expert parlamentar la Senat (1994-1996), făcător de gazete la Paşcani, prim traducător al lui Freud în română, autor al câtorva zeci de cărţi, originale sau traduceri, este, la 82 de ani, la fel de agitat, imprevizibil şi prolific. Jurnalul merită citit.