Mircea Radu IACOBAN

După 11 august, adevărul trebuie să fie acceptat şi de partea română, fiindcă „Le Monde” scrie: „Generalul locotenent Pacepa a cerut azil politic în SUA.”
Ambasada îşi modifică radical poziţia, transmiţând presei un comunicat băţos: „Pacepa este acuzat de întocmirea de acte false, de acceptare de mită şi de întreţinerea unor contacte şi desfăşurarea de negocieri cu firme occidentale fără a fi dispus de împuterniciri…” etc. etc. Ceea ce nu era, de astă dată, chiar departe de adevăr, dar se vedea de la o poştă confecţionarea ad-hoc a acuzelor (încă nu se stabilise, oficial, nici o învinuire concretă şi probată) pentru deturnarea sensului dezertării: nu-i vorba despre o chestiune ce ar ţine de convingeri politice, ci doar de evadarea unui simplu escroc.
Nemţii erau de două ori jenaţi: mai întâi, că n-au izbutit să elucideze (nici până acum!) mecanismul dispariţiei, şi, apoi, pentru că n-au putut ei înşişi să beneficieze de oportunitatea exploatării unei astfel de nepreţuite surse – conform protocoalelor NATO, erau obligaţi să cedeze americanilor capturile de rang înalt.
Mai departe, se ştie: americanii au refuzat extrădarea. Ceea ce nu se ştie şi abia acum aflăm, este valul de corupţie, mizerie şi imoralitate la cel mai înalt nivel pe care aveau să-l dezvăluie rapoartele celor din preajma lui Pacepa, interogaţi în România.
Cele de până acum sunt, desigur, mărunţişuri, mai ales dacă le coroborăm cu informaţia rezultată din interceptarea unei convorbiri între ambasadorul USA, Aggrey şi omologul său iranian Boye, potrivit căreia Pacepa se afla în serviciul CIA de aproape 15 ani (notă din 5 noiembrie 1978). În acelaşi noiembrie, Securitatea află că Pacepa, numit acum Paul Montaigne, „a fost supus unei operaţii estetice, poartă barbă şi mustaţă tunsă scurt.”
I-a fost identificată adresa, într-o zonă din apropierea Washingtonului locuită de cadre CIA, numărul maşinii, şi se propune „Compartimentului nou constituit (de killeri, n.n.) să aplice hotărârea judecătorească de condamnare la moarte”.
Nu era o decizie singulară. Sub acoperirea eufemismului „neutralizare”, majoritatea celor ce au „trădat idealurile clasei muncitoare” solicitând azil politic în Apus erau urmăriţi şi, când se considera posibil, urma rezoluţia „sunt condiţii de a fi neutralizat de către o echipă de ofiţeri de securitate pregătiţi special în acest scop.” Ori: „propunem deplasarea în zonă a unei echipe formate din ofiţeri pregătiţi special, care să execute sentinţa de condamnare la moarte.” (cazul Tipăruţ, Vulpe, Răuţă, Iacob etc.). De reţinut că acelaşi tratament urma să fie aplicat şi defectorilor condamnaţi (în lipsă) la pedepse mai „blânde” (15 ani de închisoare) – mâna revoluţiei e lungă!
Cât despre moralitatea „cadrelor”, lista mizeriilor deconspirate după plecarea lui Pacepa este nu numai nesfârşită şi întru totul jenantă, dar frizează chiar incredibilul. Lucrătorii din străinătate, de la ambasador la şofer, erau obligaţi să contribuie la colectarea de fonduri din care urmau să se achiziţioneze cadouri scumpe pentru ştabii de la Bucureşti, în conformitate cu listele de comenzi trimise fără ruşine din ţară. Generalul Bozianu arată că, în repetate rânduri, a fost nevoit să-i trimită ministrului de externe Ştefan Andrei „câte 5-6 duzini de stridii şi sticle de vin alb pentru peşte, pe care le plăteam personal, cu excepţia ultimului colet, când l-am asociat, cu jumătate de cost, şi pe tov. ambasador Flitan” (asta în perioada în care românii se aşezau la coadă de la 3 noaptea pentru un litru de lapte!).
Voi reveni.