Mircea Radu IACOBAN

Rămân ignorate nu numai eforturile Chinei de a se instala pe primul loc în lume al puterii armate, ci şi capacitatea ei reală de a atinge acest obiectiv. Zgomotoasei curse a înarmărilor din anii ’60, când fiecare izbândă era trâmbiţată public, spre timorarea adversarului, i-a luat locul o luptă surdă şi tenace, în care virtuţile ciberneticii au devenit mai importante decât performanţele submarinului nuclear. Dacă, în războiul II, se inventa mai întâi arma şi abia după aceea contra-arma, acum lucrurile s-au inversat, căutându-se în avans modalităţi de prevenire a anihilării computerului, abia după aceea urmând crearea noului program. Americanii înşişi recunosc că, în USA, activează peste 2.500 de societăţi-paravan finanţate de Beijing şi având ca obiectiv furtul de secrete militare şi industriale – cu precădere din domeniul informaticii. S-a dovedit, între altele, că un spion chinez a condus ani buni tocmai… Celula „China” a DIA (serviciul de informaţii al Pentagonului)! În documente oficiale se dezvăluie faptul că, din pricina spionajului chinez, industria de programe pentru computer înregistrează pierderi anuale de 1,47 miliarde dolari!
A doua preocupare constantă a Chinei a fost şi rămâne dotarea cu cele mai noi modele de arme ale momentului. Chiar dacă grosul aprovizionării, 80%, provine din Rusia (ruşii furând, la rândul lor, pe ruptele secretele americanilor încă de pe vremea primei bombe atomice) Europa are ce oferi. N-o face până la capăt din pricina embargoului ce interzice exportul armelor letale, condiţionându-l de respectarea negurosului concept „drepturile omului”. Fără a se sfii, însă, să-i aprovizioneze consistent cu (de ex.) elicoptere de atac pe saudiţi ori pakistanezi, ţări în care aceleaşi drepturi sunt la fel de… nerespectate.
În războiul secolului XXI, arma cu glonţ a devenit simplă glumiţă, mai degrabă, material de utilizat la instrucţia de front. Bomba nucleară, satelitul, racheta deţin prim-planul interesului. În 2015, China va avea între 300 şi 500 de ogive nucleare. Acum, posedă (de la ruşi) racheta KB, cu viteză de 2.400 km/oră şi putere de distrugere de şase ori mai mare decât bomba de la Hiroşima. Racheta chinezească DF-31, cu viteză de 8.000 km/oră, va putea lovi oraşele San Francisco, Los Angeles şi Seattle de pe coasta vestică a USA, iar varianta perfecţionată DF-31A ar putea atinge Parisul sau Washingtonul. E mult, e puţin? Şi, mai ales, e de speriat? Ruşii deţin circa 400 de ogive capabile să atingă USA, în vreme ce chinezii deţin doar 20.
Numai că previziunile Pentagonului sunt sumbre: un atac nuclear împotriva celor 20 de silozuri chineze s-ar solda cu 26 de milioane de victime (cinic vorbind, o ciupitură de ţânţar pentru o ţară cu peste un miliard de locuitori); cele numai 20 de rachete nucleare chineze, atacând obiective similare din USA, ar scoate din luptă 40 de milioane de americani. Sunt calcule care validează nebănuitele potenţe ale „războiului asimetric”. Propaganda chineză dezavuează îngrijorările americanilor. „Cotidianul poporului” scrie c-ar fi vorba de estimări „exagerate despre strategia şi capacităţile militare chineze”, menite să justifice sporirea continuă a cheltuielilor militare peste ocean. Pe undeva, poate fi şi adevărat. Cifrele privind înzestrarea rămân, însă, cifre; realitatea arsenalului chinez este impresionantă şi în continuă creştere, aproape geometrică. Nu-i exclusă posibilitatea ca, într-un viitor oarecare, USA să-şi retragă protecţia acordată Taiwanului, tot aşa precum englezii&co, pe vremuri, au jertfit Cehoslovacia.
Concluzia lui Stéphan Marchand, directorul cotidianului „Le Figaro”, este tranşantă: „Lumea are nevoie de economia chineză ca de un drog tare şi nu vrea să vadă faţa ascunsă a puterii care se dezmorţeşte. Totuşi, această Chină care vrea să seducă este aceeaşi Chină care-şi doreşte cu înverşunare să învingă.” Cartea „Când China va învinge” merită citită.