Mircea Radu IACOBAN

Am primit câteva e-mail-uri în urma articolului nostru de joi. Părerile sunt împărţite. În general se acceptă ideea potrivit căreia un „ce” specific românesc ar fi bine să-l regăsim în concepţia arhitecturală a noilor construcţii, dar se nasc şi câteva întrebări cu răspuns dificil. Principala: orice impunere de soluţii constructive şi orice limitare în domeniu ar echivala cu un atentat la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, inacceptabil în anul de graţie 2009. Aşa-i şi nu-i chiar aşa.
Casa ridicată în Vrancea după un proiect din Abu-Dhabi nu-i menită să bucure doar ochiul şi orgoliul proprietarului, ci se include, vrând-nevrând, într-un ansamblu istoriceşte constituit, a cărui imagine o poate susţine sau şubrezi. În alte ţări, fost tot fericite locatare ale lagărului socialist (Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Ţările Baltice) funcţionează acum regulamente stricte, menite să prezerve individualitatea localităţii – evident, dacă această individualitate este limpede exprimată şi se înscrie într-un continuum purtător de valoare etnografică, arhitecturală, etnologică etc.
De observat întâi de toate că, la noi, deşi „veşnicia s-a născut la sat”, legislaţia se preocupă în covârşitoare măsură de disciplinarea construcţiilor în mediul urban – şi aici, fără vreo specială referire la specificul naţional. Nici un cuvinţel pe această temă în Legea 50/1991, completată de Legea 401/2003, de Ordinul ministerial din 2005 şi de tot restul, extrem de stufos, al actelor normative în domeniu. Nimic nu prevede „la chestie” nici Regulamentul Controlului de Stat în Construcţii (HG 272/1994) şi, neaşteptat, nici chiar Legea Arhitecţilor, unde există doar un articol prea general formulat pentru a avea şi aplicabilitate certă: „Creaţia arhitecturală este menită să organizeze funcţional şi estetic spaţiul construit, având obligaţia de a-l însera armonios în mediul înconjurător, în respectul peisajului natural şi al patrimoniului imobiliar.” Nu văd cum acest deziderat (altfel, nu pot să-i zic) l-ar împiedica pe căpşunarul cutare să-şi construiască o casă-replică a turnului din Pisa în buricul satului Bivolărie.
A rămas la latitudinea primăriilor (din oraşe, evident) să-şi prevadă sau nu, în Regulamentele de funcţionare ale serviciilor de urbanism, sarcini privind încadrarea clădirilor nou edificate în formula constructivă proprie respectivei localităţi. Rara avis: compartimentul cu pricina al Primăriei Tg. Jiu consideră că-i în sarcina sa să urmărească „conservarea arhitecturii tradiţionale locale şi promovarea principiilor arhitecturii moderne.” Formularea este demnă de reţinut, fiindcă stabileşte între două sintagme aparent neprietene (arhitectura tradiţională/arhitectura modernă) necesara relaţie de compatibilitate. Mai mult, am spune: de stimulare reciprocă. Prevederi similare am aflat (foarte puţine!) şi-n Regulamentele altor primării (Cărbuneşti, de pildă), dar cercetând marea majoritate a documentelor similare (Câmpia Turzii, Harghita, Negru Vodă etc. etc.) am constatat că nu există, nici scriptic, nici faptic, vreo preocupare pentru păstrarea specificităţii locale – repet: desigur, acolo unde se merită.
Într-o dezbatere din aprilie 2008, moderată de fostul ministru Nicolae Noica şi dedicată chestiunii arhitecturii actuale, s-au făcut numeroase constatări îngrijorătoare: „Fiecare a construit după capul lui, după câţi bani şi imaginaţie a avut”. Tot acolo: „Riscăm să devenim o populaţie care nu va mai avea în prospecte turistice decât mănăstirile din nordul Moldovei, satele-cetăţi fortificate săseşti din Ardeal, mănăstirile din Oltenia şi câteva palate celebre.” Numai că Rezoluţia dezbaterii, care preconizează sumedenie de sarcini revenind arhitectului şi arhitecturii româneşti, nu suflă o vorbuliţă despre specificul naţional în construcţii. Cel mult, pasează responsabilităţi cu caracter general Ministerului Culturii şi Cultelor, căruia i-ar reveni „rolul de monitor al dezvoltării localităţilor pe fundamentul moştenirii istorice şi în perspectiva unui orizont cultural marcat de individualitatea fiecărui oraş.” Vorbe şi iar vorbe.
Cât despre sate, Dumnezeu cu mila.