Mircea Radu IACOBAN

Socot că a venit vremea să isprăvim cu poveştile: nici un sat nu a fost distrus brutal, cu… buldozerul. Ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul sistematizării ceauşiste, dar asta-i altceva. (Cine ştie, poate, dacă apuca, „geniul Carpaţilor” o făcea.) Doar că fantezia, pusă în circulaţie de presa străină cu prea puţin acces la informaţia directă, a fost copios preluată şi-n media românească: toată lumea „ştie” că buldozerul a distrus sate, dar  nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă a vreunui cătun astfel agresionat. Colind ţara în lung şi-n lat. Pretutindeni întreb dacă se cunoaşte, în respectiva arie,  vreun sat abuziv demolat. N-am aflat nicăieri despre aşa ceva. (Un răspuns afirmativ, dar… depăşit am primit la Slava Rusă, jud. Tulcea, unde, într-adevăr, a acţionat incriminatul buldozer, care a dărâmat ruinele celei mai vechi mănăstiri de pe teritoriul României, din sec. V-VI. Mizerabilul abuz s-a petrecut după anul 2000, la iniţiativa unui întreprinzător particular.) N-a fost dărâmat nici un cătun nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce ţin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu (doar Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat”!) ci, mai întâi, pentru simplul motiv că atât legea sistematizării (nr. 59/1974), cât şi Hotărârea din 1985 prevedeau obligaţia ca strămutaţii să primească locuinţe noi în perimetrul centrului de comună. Şi musai în clădiri etajate – aşa scria la lege, în intenţia  ocrotirii terenului agricol (care, astăzi, zace în mare parte nelucrat…).

Nu s-a construit niciodată vreun bloc cu astfel de destinaţie. În al doilea rând, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că, „în satele mici şi dispersate este interzis să se mai construiască clădiri noi”. Atât, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populaţiei către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine. Este interesant de observat că, în dezbaterile europene ce au premers adoptarea „Cărţii amenajării teritoriului”, începute la Haga, în 1985 şi încheiate la Hanovra, în 2000, pot fi regăsite şi… ecouri ale Hotărârii din 1985.

Altfel formulate, dar, în esenţă, se prevede ca fiecare aşezare rurală să dispună de unităţi echivalente cu cele prevăzute în hulitul document românesc, potrivit căruia oricare comună urma să aibă „una sau mai mult şcoli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, reţea de apă şi canalizare.” Evident, vorbe. Utopii ceauşiste. Dar care o mai fi situaţia astăzi? Ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradiţiilor etc.etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereţi.

Un singur lucru m-ar pune, totuşi, pe gânduri: gazetarul belgian Selys priveşte  exigenţele presei europene vizavi de intenţiile sistematizării ceauşiste dintr-un unghi insolit şi chiar incomod: „o asemenea civilizaţie fusese distrusă de mult în occident, în vreme ce României i se cerea să rămână doar o imensă zonă etnografică. (!?)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cai verzi (II).

Comentarii