Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost implicat şi direct, şi indirect, în luptele pentru putere la vârf: mai întâi ca pion sacrificat (Dej simţea în ceafă răsuflarea posibilului contra-candidat la şefia partidului) şi, apoi, ca pion de sprijin în demersurile lui Ceauşescu pentru trecerea echipierilor lui Dej pe linie moartă.
Reabilitarea din 1968 n-a fost, cum s-a vrut să pară, o expresie a dorinţei de restabilire a adevărului şi de a se face târzie dreptate, cât mai ales prilejul de a se da ghiontul decisiv lui Al. Drăghici & comp.: lupii tineri îşi făceau loc cu coatele, sprijinindu-se, la nevoie, şi pe cadavre. Ceauşescu înfiinţează o Comisie (secretă) de cercetare a cazului Pătrăşcanu, după ce o investigaţie prealabilă (1965) stabilise că acuzaţiile ce au dus la condamnarea la moarte n-au nici o susţinere. Nici membrii CPEx n-au fost informaţi, aşa că audierile solicitate de Comisie i-au surprins total nepregătiţi. Concluziile le-a înfăţişat secretarul general, la o şedinţă cu activul: „procesul a fost o înscenare odioasă, iar Pătrăşcanu, victima unui asasinat mişelesc.”
Cu acest prilej, „justiţiarul” Ceauşescu a creionat portretul celui împuşcat la Jilava: „Era un om de mare valoare intelectuală, un om de vastă erudiţie şi cultură marxist-leninistă, un remarcabil conducător de partid”, care a fost ucis „prin împuşcare de la spate.” În acest punct, lucrurile se complică. Comandantul şef de atunci al penitenciarelor, Bădica, declară că „aceşti ofiţeri (ai Securităţii, n.n.) l-au împuşcat în ceafă”, după ce-l duseseră în cotlonul unei subterane de la Jilava.
Pe de altă parte, Pacepa vine cu varianta lui: l-ar fi împuşcat anchetatorul Iosif Moldoveanu (?), în timpul unei plimbări prin curtea închisorii. În fine, există procesul-verbal ce narează o procedură, să-i spunem astfel, „legală”: pluton de execuţie, procuror, judecător etc. Această ultimă ipoteză este susţinută de rezultatele deshumării, când au fost găsite şi identificate cele două schelete (Pătrăşcanu şi Koffler) îngropate chiar la… locul crimei, în Valea Piersicilor.
Probabil că variantele au apărut prin contaminare cu ecourile târzii ale uciderii lui Foriş (cu ranga, pe la spate). Anchetarea anchetatorilor lui Pătrăşcanu a condus, cum era de aşteptat, la recunoaşteri spăşite, toate cu aceeaşi motivaţie: ordinul de sus şi presiunea malefică a consilierilor sovietici, care, potrivit declaraţiei lui Teohari Georgescu, „făceau să iasă apă din piatră”. Cu toate acestea, în faza finală a procesului, sovieticii au refuzat să se implice. Miron Constantinescu, trimis la Moscova spre a obţine încuviinţarea lui Malenkov pentru condamnarea la moarte, n-a avut succes. Nici Hruşciov n-a voit să se amestece: „e treaba voastră, a românilor, voi s-o rezolvaţi, nu noi o rezolvăm.” Întrebat, la anchetă, dacă „dumneata ai schingiuit?”, sinistrul colonel Şoltuţiu a ripostat cu inocenţă: „la mine veneau gata schingiuiţi.”
Adevăratul tir era însă îndreptat către Al. Drăghici. Ca răsplată pentru că a acceptat să se pensioneze, retrăgându-se din toate funcţiile de partid, i s-a dat casa pe care şi-a ales-o (şi în restaurarea căreia Gospodăria de partid a trebui să investească 318.000 lei), stabilindu-i-se şi o pensie lunară de 4000 lei (cât salarul a 5 profesori). La Plenara CC din aprilie 1968, raportul consfinţea: „Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat abuziv în 1948” şi, până la data procesului, „nu s-au descoperit probe, nu s-au obţinut mărturii care să dovedească învinuirile aduse.”
Tartorul anchetei, col. Şoltuţiu, s-a întors la Cluj, în postul ce l-a avut (director adj. al Bibliotecii Universitare), deţinând şi funcţia de secretar de partid pe Centrul Universitar. Este, acum, pensionar şi refuză orice discuţie pe tema Pătrăşcanu: „a fost judecat, a fost reabilitat; pentru mine, nu mai există.” Probabil, subscrie exclamaţiei lui Dej: „L-am potcovit pe Pătrăşcanu aşa cum trebuia să fie potcovit.”
