Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Nu numai cu mobila lui Pătrăşcanu s-a ales colonelul Şoltuţiu; împreună cu ceilalţi torţionari, a fost decorat cu ordinul “Apărarea Patriei”. Până şi Elena Suditu, care a dactilografiat declaraţiile învinuiţilor, a primit „Medalia muncii”. Se recunoştea, astfel, că s-a muncit din greu pentru a se inventa din nimic acuzaţii de genul „complot împotriva păcii” (?!) şi, mai ales, pentru a-i determina pe învinuiţi să declare ce li se ordona (atât întrebările, cât şi… răspunsurile erau formulate de consilierii sovietici!) Pătrăşcanu a rămas demn şi inflexibil până la capăt: „scuip pe acuzaţiile voastre!” a spus la proces, dar bunul său prieten Belu Zilber nu s-a sfiit să-l acuze că a plănuit, între altele, „să asasineze în primul rând pe Dej, apoi pe Emil Bodnăraş şi alţii, după ocazie.” Culmea e că tocmai Zilber , după revizuirea procesului din 1968, avea să ceară… despăgubiri morale fiindcă a suferit în timpul anchetei şi detenţiei. A fost singurul care nu le-a primit; cum bine spunea Tacitus, „trădătorii sunt odioşi chiar şi acelora care îi folosesc”.
Abia acum s-a aflat, la deschiderea arhivelor, că era cât pe ce să fie luaţi pe acelaşi bilet şi incluşi în lotul „vânzătorilor de ţară” încă doi fruntaşi ai partidului: I.G. Maurer şi Corneliu Mănescu. Au scăpat datorită unor intervenţii la vârful puterii întreprinse de rubedenii cu influenţă în partid. Cum se desfăşurau anchetele? Lena Constante a declarat ce i s-a cerut după ce i s-a smuls părul din cap. Alţi interogaţi (că lista era lungă, doar trebuia inventat ditamai complotul!) au fost bătuţi cu sălbăticie noapte de noapte. Pătrăşcanu n-a fost supus unor astfel de tratamente, dar, după cum el însuşi scrie într-un memoriu, „45 de nopţi şi zile, noapte de noapte, zi de zi, am dormit un ceas, maximum două” (metoda interogării „în ture”).
Întrucât nu exista, practic, nici o probă, anchetatorul cerea acuzatului… să se auto-incrimineze: „organelor de cercetare le sunt în întregime cunoscute acţiunile d-tale criminale împotriva regimului şi în vederea răsturnării regimului nostru de democraţie populară. Eşti hotărât să arăţi sincer, cinstit, fără ocol şi fără frică aceste acţiuni?” Până şi Inchiziţia înfăţişa acuzatului probele incriminante; justiţia română a anilor ’50 nu considera necesar! Sinistrul colonel Şoltuţiu a alcătuit un plan de muncă pe puncte („tov. Şoltuţiu aproape în fiecare zi spunea că trebuie să strângem probe, că este ordin de sus…”) în care obiectivul nu era stabilirea adevărului, ci „obţinerea de rezultate pozitive” sub deviza „poate exista un singur dubiu – că acuzaţii n-au spus tot ce au săvârşit.” Pur şi simplu ţi se taie respiraţia când constaţi până unde a putut ajunge înjosirea ideii de justiţie şi la ce mizerii se poate preta conducerea unei ţări „democratice”, în care Gheorghiu Dej asculta cu satisfacţie, în cabinetul său, benzile înregistrate la proces, iar preşedintele Completului de judecată, gen. mr. (r.) Ilie Moisescu era mereu chemat la telefon de Chişinevschi, „care îmi făcea observaţii şi dădea îndrumări asupra conducerii şedinţei”. Mascarada trebuia să-şi urmeze cursul, cu atât mai mult cu cât şi în celelalte „ţări frăţeşti” aveau loc degradante spectacole similare – cazul Rajk în Ungaria, Kostov, în Bulgaria, apoi procesul Slansky, de la Praga, cu ştiutele lui efecte produse conform „teoriei dominoului”.
Interesant este că din rechizitoriu a fost eliminată total acuzaţia de „naţionalism şovin” (discursul de la Cluj) care, după 1968, a fost prezentată ca esenţială în desfăşurarea procesului. Nu mai era nevoie, câtă vreme Pătrăşcanu a fost „dovedit” ca… spion englez, aşa că procurorul putea să literaturizeze, pe cât de patetic, pe atât de ridicol: „ce trist este să constaţi că există printre oameni şi asemenea monştri ce respiră acelaşi aer ca noi şi sunt încălziţi de aceleaşi raze binefăcătoare ale soarelui!” Un singur comentariu este posibil: sictir! Nu mai puţin spectaculoasă este şi revizuirea procesului şi reabilitările din 1968, aşa că vom reveni.
