Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În contenciosul Unirii (pe care nu ştiu câţi o mai doresc sincer în Basarabia, dar şi-n România!) vocea lui Grigore a valorat mai mult decât biata putere diplomatico-militară a Bucureştilor, decât recursurile la istorie şi chiar decât pragmatismul oricăror comparaţii privind nivele, evoluţii şi perspective. Un firicel de om, năpăstuit de două infarcturi, deranja mai mult ilicita construcţie statală de peste Prut decât întreg ansamblul propagandistic românesc! Atitudinea preşedinţilor Moldovei faţă de incomodul poet a urmat evoluţia fulgurantă a mirajului Unirii, care când părea aproape, tangibilă chiar, când se despletea tot mai departe, dincolo de zare, trimiţând palide reflexe tricolore pe ecranul unui cer posomorât şi neprietenos.
Într-o discuţie avută cu Mircea Snegur în 2002, primul preşedinte al Moldovei îmi declara: „Când Grigore Vieru spune o vorbă, simţi că este temeinică. Şi înainte, şi astăzi, scriitorii au constituit o forţă democratică pe care simt nevoia să mă sprijin.” Nevoie ce l-a ocolit total pe Voronin, sub domnia căruia, Vieru, Cimpoi, Dabija şi ceilalţi au ajuns să fie trataţi cel mult cu îngăduinţă încruntată: nimic de făcut, trebuiesc suportaţi. Mai ales că, în fundul sufletului, întreaga echipă a lui Voronin sunt sigur că păstrează stropul de preţuire cinstită pentru o operă scriitoricească remarcabilă, întemeiată, în plin sezon de contrafaceri, pe sentiment, idee, fior, sinceritate. La urma urmei, e de înţeles: atitudinea scriitorimii basarabene luminate este potrivnică din start cursului politicii statale întemeiată pe minciuna gogonată a existenţei unui popor diferit de români şi a unei limbi fraudulos rebotezate.
Ai zice că Voronin îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul – când, de fapt, apărate sunt propriile privilegii şi trădat tocmai neamul. Oricum, atitudinea are o justificare logică, un mobil, un temei, dacă nu moral, barem aparent „legal”. Vorba lui Grigore: „Cât caracter, atâta ţară!” Mult mai greu de înţeles se arată atitudinea patriei adevărate faţă de persoana şi opera poetului de la Chişinău, care, uimit şi adesea jignit, a ajuns să exclame „la români, până şi recunoştinţa este supărată!” Marele reproş în jurul căruia s-a construit ostilitatea faţă de Grigore este de un jalnic balcanism: nu-i este iertat faptul că a refuzat să-şi renege vechile amiciţii, păstrându-şi prietenia pentru Adrian Păunescu. Ceea ce, pus pe un cântar ridicol de strâmb, a tras mai mult decât lupta lui Vieru, dramatică, primejdioasă, primejduită, pentru redescoperirea identităţii reale a basarabenilor şi recâştigarea limbii strămoşeşti, dar şi decât opera în sine, minimalizată şi ironizată – mă tem că fără a fi până la capăt citită.
În „Istoria…” lui N. Manolescu, lui Grigore Vieru i se acordă două rânduri în care-i considerat „depăşit total” şi rătăcit printre „basarabenii defazaţi”. În presa culturală elitistă, dar nu numai, limbajul contestatar atinge cote limită ale suburbanităţii critice, de parcă s-ar încerca anihilarea inamicului public numărul 1! „Ura strâmbă gura!” – sună unul dintre aforismele poetului, împlinit în strofa „Şerpii şi omul / La suflet puţin / Veninul într-una / În gură îl ţin.” Publicul larg n-are cum fi la curent cu inamiciţia violent exprimată în paginile unor publicaţii culturale, fiind astfel scutit să constate încă odată câtă micime poate cuprinde lumea literelor şi cât de păguboasă este mentalitatea românilor, dispuşi înainte de orice să-şi mânjească propriile valori. Cât despre gestul preşedintelui Băsescu, tot mai darnic cu decorările postume, să mă scuze: a schiţat vreun gest când poetul trăia? Când, unde, cum? Închei transcriind unul dintre ultimele gânduri ale poetului român Grigore Vieru: „Am murit pentru adevăr şi adevărul nu-mi găseşte loc de îngropăciune”.
