Mircea Radu IACOBAN

O constatare: dublul standard se aplică fără şovăire în domeniul libertăţii de a-ţi schimba convingerile şi, implicit, opiniile. A evolua, adică.

Tismăneanu definea (şi susţinea) în diverse articole şi în „Micul dicţionar filosofic” din 1981, fără urmă de rezerve, comunismul (pag. 98-99) condamnând ritos capitalismul, căruia îi prevedea un sfârşit implacabil („Orânduirea capitalistă şi-a încheiat misiunea istorică şi trebuie să facă loc noii orânduiri sociale, în stare să asigure progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte. Această misiune istorică revine orânduirii socialiste” - pag. 63), după care anunţă public că şi-a schimbat radical convingerile, înfierând azi ceea ce susţinea ieri.

Patapievici declară că acuzele de-a dreptul infame la adresa poporului din care face parte „nu mai reprezintă punctul meu de vedere de acum” (deşi cam aceleaşi idei sunt susţinute, mai nuanţat şi fără violenţa exprimării, în luări de poziţie recente).

În acelaşi timp, aderenţa de tinereţe la doctrina legionară nu-i sunt iertate lui Eliade, Cioran, Noica, iar adversarii politici sunt trataţi ca etern cantonaţi în stalinism, negându-li-se capacitatea de a evolua, ca şi legitimitatea re-poziţionării.

Precum în literatura proletcultistă a anilor ’50, avem de a face cu „dumiriţi” (ai noştri) şi „nedumiriţi”, veşnic încremeniţi într-o condamnabilă gândire vetustă.  Tot dublul standard împarte turnătorii în două categorii distincte: securiştii „noştri”, în continuare cultivaţi, citaţi, iertaţi, re-promovaţi (Muscă, Antohi etc. etc.) şi securiştii „ceilalţi”, pentru totdeauna patibulari.

Condiţia intelectualului şi poziţionarea lui în societate tinde a se despărţi net de misia întruchipată de Zola în Afacerea Dreyfus (moment considerat a marca apariţia noţiunii de „intelectual” – 1898) , ca inamic al derapajelor adevărului în disputa cu puterea, complet despărţit de profitul material al prestaţiei sale.

Apare cumulardul, descris în 1985 de Hervé Hamon şi Patrick Rotman în termeni ce par a ilustra realităţi actuale româneşti: „un universitar ce coordona o colecţie a unei anumite edituri, era membru într-un juriu de premii literare, semna o cronică într-o gazetă de mare tiraj sau modera o emisiune televizată – iată portretul robot al cumulardului de la sfârşitul sec. XX”.

Cu precizarea că veacul XXI i-a permis cumulardului din spaţiul mioritic performanţe de neimaginat în urmă cu numai 20 de ani. Aceiaşi autori semnalează „deplasarea puterii simbolice de la universităţi către televiziune”, astfel apărând „mediocraţia”, nutrită din stingerea rolului cărţii şi din comoditatea (de reflecţie) a telespectatorului de rând, căruia i se oferă „opinie în loc de gândire, jurnalism în loc de argument şi profiluri personale în loc de polemică” (Jennings).

Intelectualii s-au „domesticit”, renunţând la misiunea iniţială (critica puterii) şi manifestându-şi deschis susţinerea faţă de cei ce deţin pâinea şi cuţitul.

Într-o carte apărută şi în traducere românească („Despre televiziune...” de Pierre Bourdieu, Ed. Meridiane, 1998) se vorbeşte despre „fast-food-ul cultural” („hrană culturală predigerată, pregândită”) şi despre cultivarea „vorbitorilor obligatorii”, cei care „îi scutesc pe producătorii (TV, n.n.) să-i mai caute pe cei care ar avea cu adevărat ceva de spus”.

Simpatizaţi sau antipatizaţi, eternii invitaţi gen Cristoiu, Avramescu ş.m.a. ar trebui să ţină seama că (observă acelaşi autor) „supraexpunerea duce în scurt timp la declinul popularităţii”. Deocamdată, râşniţa TV macină înainte, cu aceiaşi combatanţi, ale căror luări de poziţie sunt cât se poate de previzibile. Iar conduita intelighenţiei româneşti confirmă observaţia lui Woody Allen, doar pe jumătate glumeaţă: „Intelectualii sunt ca Mafia. Se omoară numai între ei.”

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului INTELECTUALII (I).

Comentarii