Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Se anunţă iminenta prăbuşie a unui imperiu: cel al cărţii. Proorocirea îi aparţine, desigur, lui Eugen Negrici (a se vedea şi comentariul nostru din tableta precedentă): „A venit timpul să privim cu bărbăţie ceea ce se întâmplă în jur şi aiurea. Prestigiul literaturii şi privilegiile ei monopoliste sunt pe punctul să se prăbuşească odată cu imperiu secular al cărţii”. Aşa o fi. Numai că fenomenul nu caracterizează doar „Iluziile literaturii române”; consecinţele însă, ne-ar privi mai ales pe noi, fiindcă popoarele din jur, afirmă Negrici, au literaturi incomparabil mai evoluate. Vinovatul pentru destinul neputincios al literaturii române este istoria: „a trebuit să supravieţuiască unei istorii nenorocite”.
Cum s-o explica atunci faptul că acele „popoare din jur”, deţinătoare ale unor istorii deloc mai fericite, au, apud Negrici, literaturi de departe mai valoroase? Românii, se zice în carte, trăiesc cu „mitul perenităţii marii (lor) literaturi” şi întreţin o „activitate mitogenetică în această parte de lume”. N-ar nici un rost să ne lăsăm în continuare dominaţi de „melancolii idioate”. S-o mai terminăm şi cu „făurirea de idoli”, fiindcă „exemplaritatea în artă nu uneori, ci de cele mai multe ori, este nocivă” şi „obligă la lectură subalternă”. Până acum, ne-am iluzionat pur şi simplu, deoarece „, , sunt termeni de jargon profesoral, simple ticuri verbale”. La ce bun să inventăm un clasicism românesc, câtă vreme „miza pe clasici duce la dirijism şi intoleranţă”, „exemplaritatea clasicilor deschide calea tuturor dogmatismelor”, iar „noţiuni precum clasici şi capodoperă sunt consolidate prin autosugestie”.
Un rol nefast l-a avut şi „Istoria...” lui Călinescu: „a izbutit să insinueze imaginea grandioasă de fluviu înspumat a literaturii române”. Care, de fapt, potrivit analizei necruţătoare şi iconoclaste a lui Negrici, n-ar fi mai mult decât un pârâiaş nevolnic. În fine, pentru a pune punct risipei de citate, o ultimă aserţiune, rezumată într-o frază aşezată deasupra oricărei îndoieli: , , favorizează dezertarea spiritului critic, opresc roata timpului, fixează prezentului limite şi bariere schimbării – singurul lucru cu adevărat sigur în lumea literelor”. Să nu se creadă că întreaga carte este un continuu rechizitoriu; aproape fiecare autor este gratulat şi cu o frază-două de apreciere. Probabil, pentru preîntâmpinarea acuzei de intenţie total demolatoare. Ne încearcă bănuiala că floricele admirative sunt aşezate în pagină mai degrabă „a contre coeur”; impresia ne-o induce şi oftatul „aşadar, ne va fi probabil cu neputinţă să-l lăsăm de-o parte pe Eminescu”! Nu se poate afirma că analizele întreprinse de Negrici ar fi vulnerabile în sine. Diagnosticul este, însă, mai totdeauna excesiv şi concluziile prea sumbre.
Pledoaria pentru perpetuă schimbare („motorul progresului” – o considera Marx), ireproşabilă în sine, s-ar cuveni să ţină seama de faptul că, în artă, schimbarea nu înseamnă azvârlirea predecesorului în neantul uitării. Picasso nu l-a înmormântat pe Da Vinci, nici Ionesco pe Eschil, ori Dostoievski pe Homer. Iar în judecăţile de valoare se amestecă nepermis de mult politicul (într-o cercetare revendicată de la a-tot-puternicia esteticului!), ajungându-se la plonjări regretabile într-un banal inventat: „După ce confisca cu justificări obscure miliţianul satului vindea cartea la oraş, pe sume fabuloase”. Hai să fim serioşi! Când, unde, cum?... Una peste alta, „Iluziile literaturii române” e-o carte care întristează. Ea ilustrează un fenomen, la care n-avem răgazul să ne referim acum şi aici. Întristează nu atât prin demolarea ierarhiilor şi contestarea dură a valorilor consacrate, cât prin imposibilitatea evidentă de a aşeza altceva în loc. Chiar aşa să fie? Tabula rasa? Noi, românii, s-avem cea mai pipernicită literatură dintre popoarele acestui colţ de lume? Eu unul, mă îndoiesc. E dreptul meu. Eugen Negrici nu afişează fărâmă de îndoială. E dreptul lui.
(19 iul 2008, 12:05:55