Mircea Radu IACOBAN

De-a dreptul ciudată noua carte a lui Theodor Codreanu, „Numere în labirint”, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2008.

Este o culegere de cugetări şi aforisme, dar şi un Jurnal intim, ţinut în perioada 1970-1975, o mini-istorie a literaturii vremii, văzută dintr-un unghi inedit, acela al dascălului de ţară cu legitimă pretenţie de accedere în breasla literaţilor, un „Jurnal de cărţi” cu diagnostice pe cât de sincere, pe atât de pătrunzătoare, o culegere de eseuri pe marginea unor opere demne de real interes, un crochiu de roman sentimental, o mărturisire  de credinţă – din toate, câte ceva. Este un text de tinereţe, presărat şi cu naivităţi, dar şi cu observaţii de certă profunzime şi originalitate.

Autorul a avut parte de prieteni remarcabili şi de inamici mediocri – în timp, inamiciţiile au câştigat teren, inclusiv ca pondere în viaţa culturală, prieteniile nou dobândite, şi ele semnificative în plan literar (de ex.: acad. Mihai Cimpoi) fiind puţine, dar mai mult decât onorabile. Contrafacerile depistate în jurnalele publicate în timpul vieţii autorilor fac să planeze legitime suspiciuni asupra „aducerilor din condei” ulterioare. Instinctiv, acord credit deplin acestui Jurnal, chiar dacă îngrijitorul ediţiei, Lina Codreanu, avertizează că s-au operat prescurtări şi eliminări („au fost omise din mss. paginile prea patetice”).

 Interesant este să-ţi afli propria persoană menţionată în însemnările vechi de patru decenii. Nu i-am plăcut lui Th. Codreanu, care intenţiona să depună la „Junimea” un roman despre care singur spune că „l-am lucrat fără speranţa de a-l vedea tipărit, fiindcă n-ar trece de cenzură”. M-a văzut astfel: „Impresia făcută de M.R. Iacoban, nu prea strălucită. O figură care nu-mi inspiră prea multă încredere din pricina nu ştiu cărui aer de superioritate. Dar poate că aparenţele înşală.” Şi în altă parte: „N-am avut încredere în el de la prima întâlnire”. (Poate că următorul volum va aminti, totuşi, că a debutat la „Junimea” cu romanul „Marele zid” şi că, în 1979, l-am declarat câştigător al concursului de debut în proză cu romanul „Varvarienii” – într-adevăr, ulterior respins de cenzură) Decriptarea titlului „Numere în labirint”: „Faptul că, formal, fac parte din rândurile unui partid care are nevoie de unul în plus la număr este cea mai umilitoare senzaţie pe care o trăiesc. Sunt, aşadar, un simplu număr în labirintul care mă ţine prizonier fără scăpare”.

 Vor fi fost ţinute bine ascunse aceste însemnări zilnice, câtă vreme Codreanu scria, în chiar perioada de maximă „strângere a şurubului”, fraze de calibrul „Actuala conducere a partidului comunist dă impresia că nu mai face presiuni asupra artiştilor, că le acordă libertatea pe care n-au avut-o în anii proletcultismului. Desigur, e un mod de a recunoaşte o vină istorică. Dar sub toleranţa afişată se întrevăd colţii Cerberului de la porţile Infernului”. Sau: „Comunismul a răpit omului independenţa materială, pentru a nu o avea şi pe aceea spirituală”; „Comunismul a desăvârşit ceea ce străinii nu reuşiseră: au făcut din România ţară de robi.” Urmează o proiecţie care, astăzi, nu-i tocmai acceptată: „Nu disidenţii comunişti vor dărâma comunismul în România, ci reîntoarcerea în cultură a unor mari filosofi şi gânditori ca Eminescu, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, C. Noica sau Mircea Eliade”. Contrapunctic, un diagnostic exact asupra valorii „filosofiei marxiste” româneşti: „Cărţile marxiste de la noi sunt monumente de plictiseală, labirinturi soioase de citate îmbrâncite parcă în culmea neputinţei sau a deznădejdii (...) Filosofii noştri nu-şi îngăduie o urmă de libertate nici în matca materialismului dialectic”.

Aceste opinii-dinamită în epocă aparţin unui profesor naufragiat în fundul fundului Moldovei, în sate amărâte, despre care pur şi simplu n-am auzit: Orgoeşti, Dodeşti... De unde se vede încă odată că nu numaidecât luminile oraşului deschid căile cugetării profunde, curajoase, originale! Iată şi câteva panseuri dureros de adevărate despre scrisul românesc al perioadei: „Se scriu atât de multe cărţi, încât ducem lipsă de literatură” (valabil şi azi!), ori „Scriitorii noştri ştiu să scrie, dar nu au ce spune”. Iar de-ar avea, cum să se exprime liber? Voi reveni în rubrica următoare.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Codreanu (I).

Comentarii