Mircea Radu IACOBAN

În cele ce urmează, câteva dialoguri cu cititorii care au trimis e-mail-uri pe adresa redacţiei. Cele mai numeroase luări de poziţie atestă responsabilitate şi dorinţă de implicare în dezbaterea chestiunilor abordate în rubrica noastră; dacă nu chiar toate punctele de vedere pot fi acceptate până la capăt, oricum, se cuvin respectate, întrucât exprimă convingeri întemeiate pe bună credinţă. Cum era de aşteptat, cea mai incitantă s-a dovedit a fi tema Antonescu. Mareşalul încă îşi are susţinători fervenţi şi acuzatori severi – ceea ce demonstrează necesitatea unei dezbateri adevărate (nu de genul „Mari români”) la nivel ştiinţific şi politic înalt, poate, în final, chiar parlamentar (cum au făcut maghiarii, cu Horthy, în 1993).

Istoria românilor aparţine în primul rând românilor şi-s regretabile temele mai mult sau mai puţin interzise în anul de graţie 2008, după cum nu-s de acceptat prea apăsate sugestii externe în tratarea subiectelor noastre delicate, oricare ar fi acelea. Bun, rău, criminal, erou, strateg, diletant, ctitor, demolator, antisemit, filosemit (?), legionar, anti-legionar, constructor de ţară, trădător de neam – poate nici una dintre aceste etichete nu i se potriveşte până la capăt, poate fiecare într-o anumită măsură – numai că noi continuăm să practicăm, faţă de memoria lui Antonescu, politica struţului. ADI comentează astfel: „Eu fac parte dintre aceia care consideră că Antonescu este singurul conducător al nostru în ultimii 100 de ani (includ aici şi prezentul). Din păcate, politically corectness-ul ăsta de azi nu ne dă voie să ne exprimăm public.” Poate ar trebui adăugat că acest politically... funcţionează, totuşi, cu dublu standard. Vorbeam de Horthy, care a murit în patul lui, în Portugalia: maghiarii l-au reabilitat, prin decizia Parlamentului, l-au reînhumat, în 1993, cu funeralii naţionale şi i-au păstrat monumentele. Nu spun că, numaidecât, s-ar cuveni să procedăm aidoma, ci doar că ar fi bine venită asumarea oficială a unei evaluări responsabile, întreprinsă cu demnitate, fără ira et studio. Cu atât mai mult cu cât, iată, opiniile nu-s deloc convergente. MUCENIC ne scrie: „Greu de înţeles dacă trebuie să-l regretăm, sau, dimpotrivă, pe mareşal. De notat totuşi, în treacăt, că fără ‘eroismul’ lui n-ar fi murit un sfert de milion de români la Cotul Donului şi pe alte meleaguri ce nu semnifică întregirea patriei. Din păcate, aservit puterii de la Berlin, a păcătuit grav faţă de poporul român (...) În contextul de azi, unele idei sau dorinţe ale sale ar fi potrivite, dar (suma sumorum) mai bine nu.” Chestiunea cu oprirea armatei române la Nistru, Antonescu a demontat-o la proces, arătând cu sugestive exemple că, în război, inamicul trebuie doborât până la capătul capătului. Altfel, ne putem întreba ce a căutat Armata roşie la Berlin şi trupele române în Tatra...

FAULT este de aceeaşi părere: „Când lupţi pentru o cauză ce este, sau ţi se pare ţie, dreaptă, lupţi până la unu (nu ora 1 şi, după amiază, îţi iei liber)!” De cu totul altă părere este LONGHIN: „Şi în Finlanda a fost un conducător aliat cu nemţii, câtă vreme a fost nevoie să se elibereze teritoriul finlandez ocupat de ruşi. La graniţă, s-a oprit, nu a înaintat nici un pas pe teritoriul sovietic, şi-a eliberat patria şi Finlanda a rămas aşa până în zilele noastre.” În replică, un CITITOR se întreabă: „Ar fi putut el, oare, opri armata pe malul Nistrului, ar fi împiedicat astfel invadarea ţării de către ruşi?(...) Ferească Dumnezeu de vremuri cumplite!” Iată şi opinia celui ce semnează UN TRAGIC DESTIN: „Este uşor să acuzăm astăzi, dar atunci când mareşalul era între ciocan şi nicovală, respectiv, între ruşi şi nemţi, eu cred că n-a avut încotro (...) Nu cred că se putea opri armata română la Nistru (...) cu toate greşelile comise, consider că mareşalul Antonescu a fost şi rămâne, poate, cel mai mare patriot al României din toate timpurile.”  Iar FAULT avertizează: „Zău aşa, parcă ne întoarce cineva cu faţa la perete, să nu putem observa ce se întâmplă în jurul nostru şi, mai ales, să nu ne dăm seama că ni se trage ţara de sub picioare cu tot cu istorie şi legitimitate dobândite prin atâtea jertfe umane!” Dacă-i chiar aşa, e trist! Investind ceva curaj şi alegându-se un moment potrivit, cazul Antonescu ar putea fi scuturat de prejudecăţi şi adus, prin exprimarea unei aprecieri oficiale ferme, în lumina lui cea dreaptă. Bună, rea, cum s-o arăta cu adevărat.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Antonescu (IV).

Comentarii