Mircea Radu IACOBAN

Filimon Taniac îşi spunea, simplu, „publicist”. De când Caragiale l-a făcut pe Rică Venturiano „studinte în drept şi publicist”, termenul s-a cam ofilit, ajungând să nu mai desemneze o profesie, ci mai degrabă un hobby. Cele două bresle de condeieri, a ziariştilor şi a scriitorilor, şi-au hotărnicit domeniile; sunt tolerate incursiuni dintr-o arenă în cealaltă (de regulă, ale scriitorilor pe tărâmul gazetăriei) şi cam atât. Documentele salvate de Moş Toader Hrib pot atesta, cu egală îndreptăţire, ambele calificări în cazul Taniac, care a făcut mai întâi gazetărie în cel mai deplin înţeles al cuvântului, editând la Viena, în fierbintele an 1918, „foaia săptămânală de propagandă naţională” intitulată „Timpul Nou”. I-o ceruse Iuliu Maniu (dintre toţi ofiţerii prezenţi la Consfătuirea din 29 oct. 1918, notează Taniac, „eram unicul publicist român”); şi-a îndeplinit misia considerând-o „un serviciu eminamente patriotic, în acele zile în care s-a efectuat întregirea neamului românesc.” După război, a continuat să colaboreze la diverse publicaţii bucovinene, trecând la ceea ce azi am numi „gazetăria culturală”. Principală preocupare: vechile manuscrise româneşti, dar scrie frecvent şi cronică teatrală. Îl tentează, apoi, eseistica („Drama istorică - studiu critic şi literar”), precum şi meditaţiile pe tema „sic transit...” grupate sub titulatura „Poeta nascitur” (scrise, probabil, în timpul detenţiei din puşcăria Lemberg). Un „cultural al epocii”, s-ar putea spune luând în considerare cele de mai sus – şi tot ar fi de-ajuns pentru a motiva şi susţine atenţia acordată, la 139 de ani de la naştere, slujbaşului uitat de la Administraţia Financiară suceveană. Incursiunile în domeniul literaturii vor adăuga, însă, tuşa definitorie. A scris, mai întâi de toate, o piesă de teatru a cărei acţiune se desfăşura chiar la Suceava, în jurul anului 1400. Dramaturgie pe teme istorice, deci. Din denumirile şi rangul personajelor înţelegem c-ar fi vorba despre boieri curteni, ultimului de pe listă, dregătorului Domokos revenindu-i, probabil, rolul de iniţiator în declanşarea conflictului dramatic. Din nefericire (pentru mine) piesa este scrisă în germană, limbă din care, până la aceste adânci bătrâneţi, n-am izbutit a pricepe decât vreo trei cuvinte (foreiber, tischlaifer, schlaffwagen), aşa că, până se va tocmi tâlmaciul necesar, nu pot emite nici măcar obişnuitele aproximaţii. Prozele însă, sunt caligrafiate (cu tuş, îngrijit, zici că-i scris cu „italic” la computer!) în româneşte. N-aş zice că aduc cine ştie ce mare noutate stilistică şi că ar putea provoca niscaiva mutaţii în ierarhii. Sunt scrieri oneste, potenţate de un vibrant fior patriotic, deplin explicabil dacă ne gândim la împrejurările în care au fost scrise. Remarcabilă – ca preocupare deocamdată – traducerea Elegiilor lui Goethe, însoţită şi de un amplu studiu critic. Germaniştii noştri urmează să se pronunţe cu privire la exacta valoare a acestor tălmăciri dintr-o operă cu atât de bogată şi de dificilă încărcătură filosofică. Merită cercetate – de astă dată de către folclorişti – şi culegerile lui Taniac din lirica populară. O primă impresie: nu şi-a îngăduit intervenţii în piesele adunate din nordul Bucovinei, păstrând autenticitatea, spontaneitatea şi naturaleţea unor creaţii puţin ori chiar deloc cunoscute specialiştilor. În fine, se pare că Filimon Taniac a fost petrecăreţ şi vesel. Dacă a meditat pe tema „sic transit...”, nu-i străin nici de „carpe diem”. A scris sumedenie de „glume chipărate”, a compus textele unor cântece studenţeşti, precum şi lucrări în versuri cu subiectul rezumat în titlu: „Să nu stăm cu guri uscate!”, „Ergo bibamus”, „Şi la Iaşi se bea!”, „Crâşmăriţa de la Teiu” ş.m.a. Este obligatoriu să luăm în considerare şi ipoteza că documentele salvate de Toader Hrib nu-s decât parte din virtualul „Fond Taniac” şi că, pentru fierberea barabulelor rusoaicei din Rădăuţi, se vor fi mistuit pe horn cine ştie câte alte dosare. Oricum, ceea ce s-a păstrat şi ni s-a revelat acum e destul pentru a ne uimi încă odată cât de multe nu ştim despre truda înaintaşilor. Şi pentru a-l adăuga, în Pantheonul bucovinean, pe Filimon Taniac, cel care, acum un veac, vieţuia în Suceava, pe str. Petru Muşat, la nr. 6...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului TANIAC (2).

Comentarii