Aurel BURCIU

De circa 18 ani se discută, chiar insistent, despre necesitatea democratizării societăţii româneşti, dar se invocă mai rar mecanismul democratic/autocratic ce funcţionează în interiorul partidelor politice. Diverşi lideri politici , dar şi lideri de opinie, voci autorizate ale presei sau media, accentuează până la saturaţie necesitatea funcţionării unei economii capitaliste, ca suport al funcţionării mecanismului social. Extrem de rar însă se analizează pertinent mecanismul de exercitare a puterii în structura forţelor politice din România, în funcţionarea fiecărui partid politic. Liderii politici, la nivel central sau local, încă nu au reuşit să perceapă complet un adevăr extrem de simplu, anume că în contextul statului de drept nimeni nu deţine puterea totală, că puterea, oricum ar fi definită, se partajează între diverse instituţii/persoane; iar acest adevăr este valabil atât la nivel macroeconomic cât şi în cazul fiecărei structuri organizate, de tip instituţie, companie, ONG sau construcţie politică.  Mai mult, principiile managementului modern confirmă că este preferabil a discuta despre influenţă şi nu despre putere, şi că liderii autentici ce conduc echipe performante, fie cu referire la competiţia globală dintre MNC-uri, fie cu referire la competiţia politică, preferă să îşi partajeze influenţa între ei şi să obţină efectul de sinergie în jurul unei idei comune, al unei „misiuni” (misiunea unei firme este echivalentul doctrinei pentru un partid politic).

Aspectele invocate par oarecum abstracte, însă corespondentul lor pragmatic a fost  extrem de vizibil la recentul congres al Partidului Conservator. Într-un excelent articol din ziarul Gândul, Liliana Ruse a analizat pertinent mecanismul „meschin” ce a stat la baza funcţionării acestui partid, construit în jurul unui mic „dictator”, anume Dan Voiculescu, personaj de tip autocrat, ce nu admite să partajeze puterea/influenţa; situaţii absolut similare se regăsesc în cazul altor partide precum PRM, construit în jurul domnului Corneliu Vadim Tudor, sau PNG, construit în jurul domnului George Becali, iar rezultatul acestui mod de a face politică s-a văzut în decursul celor 18 ani, îndeosebi la alegerile europarlamentare din noiembrie anul trecut; se pare că singura excepţie notabilă de la contextul invocat este dată actualmente de PD-L. Fără a analiza in extenso mica „revoluţie” ce a fost sesizabilă la congresul PC, voi spune doar că structurile politice construite în jurul unor autocraţi, a unor mici dictatori, fără doctrine clare, fără o misiune comunicată public, se vor dezintegra mai devreme sau mai târziu, funcţie de cum va evolua scena politică în următorii doi/ trei ani; voi mai adăuga ideea că adoptarea votului uninominal ar constitui, evident, un mic pas în direcţia democratizării partidelor.  

Doamna Liliana Ruse discută despre wind of change , înţelegând că şi în cazul unor partide precum PRM sau PNG se impun schimbări esenţiale în mecanismul intern de funcţionare a lor pentru a supravieţui pe scena politică. Într-adevăr , fără schimbări de optică, de abordare, fără unitate în promovarea unei idei centrale, fără efortul comun al unor echipe de management politic, nu cred că va mai fi posibilă simpla „translaţie” de la puterea conferită de bani înspre poziţii politice notabile, de la puterea dată de funcţii administrative înspre lideri reali/autentici. Mai mult, fără un număr de „n” lideri politici autentici care să polarizeze în jurul lor preocupările/interesele unui segment din electorat, nu cred că vor mai fi posibile succese remarcabile în competiţia politică.  

Dacă deciziile politice nu ar avea consecinţe absolut concrete pentru fiecare dintre noi, ar fi preferabil să ne amuzăm pe marginea unui „spectacol” real prin care se transformă un personaj politic din nobody and no name  „ieri”  în cineva  „astăzi”, din anonimul perfect, anterior, în personajul public, de apoi, ar fi preferabil să evocăm metamorfoza la care este supus omul politic român între momentul prealabil accesului într-o funcţie şi cel ulterior; se remarcă o schimbare de 180 de grade, de ton, de atitudine, de limbaj, de comportament, de eleganţă, de stil, de „cultură” etc.  Exercitarea puterii rămâne un „drog” formidabil pentru toţi oamenii politici din diverse ţări, inclusiv pentru cei din România de astăzi, extrem de puţini înţelegând distincţia între putere şi influenţă, percepând cu adevărat caracterul efemer al poziţiei deţinute. Revenind la articolul doamnei Ruse, mă asociez întrebării de fond invocate de ea : „Oare cât va mai trece până când democrat-liberalii” de astăzi, adică PD-L-ul, se vor afla în ipostaza unui PC oarecare?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Democratizarea partidelor? (I).

Comentarii