Dan STRUTINSCHI

Deși nu prea recunoaștem, o bună parte din cei de vârsta mea, dar și mai tineri, au nostalgii legate de perioada de până în 1990, și nu doar generate de viața pe care la acel moment (30 de ani) o duceam (distracții, munte etc.). Mulți regretă serviciul "la stat", unde eram cea mai mare parte "proprietari, producători etc.", conform sloganurilor (ceilalți eram cooperatori) și societatea nu era divizată puternic după avere, ca acum. Și atunci erau unii "mai egali între egali", dar se ascundeau de frica celebrei Legi 18. Pentru că averile lor erau dobândite "fără temei legal". Deosebirea radicală între perioada până în 1990 și cea prezentă este dată de proprietate. Am trecut de la proprietate de stat (și cooperatistă) la cea privată, iar "lupta de clasă" pe planul eficienței economice trebuie să o căutăm. Deosebirea radicală, ideologic vorbind, între "capitalismul pe marginea prăpastiei" și socialismul victorios la "orașe și sate" este dată de inițiativa privată (și proprietatea individuală) și economia de stat (sau "de comandă", mai bine spus) și performanțele lor. Iar "câștigător" net este capitalismul (bazat pe proprietate și inițiativă personală sau de grup), care a depășit în dezvoltarea economică și creșterea calității vieții (nivelul de trai) "cea mai dreaptă societate" (cea socialistă), după cum aflam din documentele PCR. Practic, deosebirea calitativă între Trabant și Mercedes a determinat hotărâtor prăbușirea economiei planificate socialiste (era planificată și cantitatea de "Mentosan", 4 t pe an pentru județul Suceava) și întoarcerea lumii economice la modelele generate de proprietatea privată. Dar exclusiv privată? Monopolul privat este la fel de nociv ca acel public (lacom, nu ineficient) și reglementările rar îl temperează.

Este o întrebare permanentă legată de crearea unei modalități optime de îmbinare a eficienței inițiativei private ("capitalism sălbatic", spun specialiștii) cu o protecție socială adecvată și o redistribuire a profitului spre cât mai mulți cetățeni. Aș pune o întrebare retorică: este ființa umană, în general, dispusă să împartă profitul rezultat din munca și ideile sale cu cei defavorizați sau mai "puțin harnici"? Are dreptul statul să ia de la "exploatatori" și să formeze "proprietatea întregului popor"? Iar ideologii să se transforme în administratori ai proprietății de stat (foarte slabi și corupți în marea majoritate)? Judecați dumneavoastră.

S-au încercat și se încearcă mixturi de proprietate (și de stat, și privat), cu rezultate diferite, dar care merită o privire mai atentă. În China, după moartea lui Mao, urmașul său la conducere (Deng Xiaoping) decreta, pentru salvarea țării economic și social, că proprietatea privată este soluția. Sloganurile erau: "lăsați să se îmbogățească" și "nu contează ce culoare are pisica, ci doar să prindă șoareci". Efectele se văd. Dar creșterea economică și a nivelului de trai determină întotdeauna dezvoltarea dorinței de libertate a cetățenilor (mai ales cei educați). Cât va ceda partidul? Se va întoarce la un control mai strict și sub aspecte economic? Așa se pare. Din păcate. O altă formă de îmbinare a celor două forme de proprietate și, normal, a controlului parțial al statului sub aspecte economico-sociale regăsim în țări (Austria, spre exemplu) în care administrația publică deține un portofoliu de acțiuni (peste o treime) în domenii "sensibile" (energie, bănci, industrie militară, rețele de transport etc.). Este o soluție. Mai ales în "vremuri tulburi".

Tendința generală, mai ales în SUA, care dau tonul, este ca economia și inițiativa privată să înlocuiască statul în toate domeniile, inclusiv cucerirea spațiului, cercetare militară și chiar formare de armate care să asigure securitatea în "zone de conflict". Cât se va extinde este greu de spus, dar controlul și reglementările politico-administrative ale statului sunt absolut necesare. La "ei" funcționează (parțial). La "noi", nu cred. Să ne uităm la Viena? De ce nu? Dar nu cu "ochelari de cal".