Doru POPOVICI

Am avut un weekend parcă şi mai plin de sport decât precedentele, în care am mixat fotbalul cu tenis, cu Formula 1, cu handbal. Am văzut fel de fel de frumuseţi, de nebunii, de întoarceri de scor, dar cel mai mult şi mai mult mi s-a întipărit în memorie o tentativă de omor. Aceasta s-a petrecut la sfârşitul unui meci anost, de rahat chiar, între două echipe tot aşa: Astra şi Ceahlăul, două rătăcite prin Divizia A românească, şi ea rătăcită în rândul primelor ligi din Europa.
Asasinul se numeşte Ganea şi de vină s-ar putea să fie doar numele, predestinat după cum se vede. Aşadar, noul „huliGanea” (cum inspirat scrie „Evenimentul zilei” de ieri) s-a năpustit ca un borfaş din dosul gării, ca un drogat din Bronx în pragul sevrajului, pe adversarul căzut la pământ şi care, conform declaraţiilor ulterioare ale animalului, se făcea vinovat doar de întârzierea nejustificată a repunerii mingii în joc, întrucât... căzuse pe ea! Iar ca să o scoată de acolo, numitul Ganea a-nceput să-i tragă şuturi, din voleu, unde se nimerea: în coaste, în tibie, în..., da, da, chiar şi acolo! Orice tribunal din lume l-ar condamna fără ezitare pe individ pentru vătămare corporală măcar, dacă nu chiar pentru tentativă de omor. Tare mă tem încă că prin comisiile „de specialişti” ale Ligii vor fi luate în calcul circumstanţele atenuante de tipul „se află la prima abatere”, „e băiat bun” etc., astfel încât nu m-ar mira deloc să aflăm că infractorul a scăpat cu vreo două etape de suspendare în loc de excluderea din viaţa sportivă, sancţiune care şi ea mi se pare prea blândă. Şi chiar dacă s-ar ajunge la asta (lucru posibil doar într-o ţară normală, ceea ce nu e cazul la noi), probabil că făptaşului i s-ar găsi imediat un post călduţ la club, în ideea că tentativa a comis-o din „dragoste şi ataşament faţă de culorile clubului”.
Am mai văzut, cum ziceam, şi alţi „asasini” la lucru în acest weekend: gaşca de criminali de la Ajax a înfipt 5 pumnale în inima Feyernoord-ului, la Doha am văzut un fratricid (între surori nu s-o numi oare „soricid”!?) comis de Serena în dauna bietei Venus (noroc că banii merg toţi în familie!), apoi un masacru în toată regula la care s-a dedat banda feminină de la Râmnicu Vâlcea în dauna unor rusoaice. În sfârşit, acolo unde, teoretic, se poate lăsa chiar cu vărsare de sânge, în Formula 1, aproape că am uitat de cursa cea mai anostă a anului, desfătându-mă cu arhitectonica nebună a circuitului arăbesc. După ce s-au terminat toate astea, am rămas marcat tot de gestul animalului ăluia.