Doru POPOVICI

Ajungi acolo unde ai mai fost şi altă dată şi ştii precis că nu este peşte decât pentru începători şi cei mai amatori dintre pescarii amatori, dar cum întotdeauna există şi speranţă, îţi spui că poate anul ăsta lucrurile s-au schimbat în sensul dorit de tine. Înşiri aşadar cele 12 lansete la care îţi dă dreptul generosul stat român şi aştepţi. Desigur, cu ochii în toate direcţiile, ca nu cumva Poliţia să dea peste tine şi să te întrebe de ce pescuieşti noaptea. Ideea este că deşi de anul trecut s-a deschis pescuitul sportiv şi pe timpul nopţii, la fel ca oriunde în lume, de anul ăsta pe cursul Dunării, inclusiv în Deltă, s-a interzis din nou, că doar braconierii, care „lucrează” non-stop, trebuie feriţi de ochii indiscreţi ai pescarului obişnuit. Am văzut în aceste nouă zile în Deltă toate crimele cu putinţă la adresa tuturor speciilor de peşti. Localnicii, pentru majoritatea cărora singura sursă de venit este peştele, îl ucid fără ezitare indiferent de specie şi de mărimea acestuia. Am văzut în bărcile pescarilor profesionişti localnici somotei de 15 de centimetri, ştiucă la fel de mare şi şalăi încă mai mici. Se pescuieşte într-o veselie cu setci monofilament interzise prin lege în toată lumea, inclusiv la noi, iar când unul dintre puţinii localnici care pescuiau la lansete ca şi noi ne-a întrebat dacă în cursul nopţii precedente se pescuise cu curent electric, iar noi i-am răspuns că nu, a început să râdă şi ne-a spus: „Fiţi serioşi, probabil aţi adormit, că n-a trecut noapte de vreo 6 ani încoace fără să bage ăia curent în apă”. Într-adevăr, am mai dormit noaptea, când cu schimbul, când cu toţii răpuşi de oboseală şi aproape sigur că în acest timp s-a pescuit cu curent electric, întrucât dimineaţa valurile ne aruncau la mal zeci de peşti mici din toate speciile. Morţi. Nici urmă de poliţie, nici pe uscat, nici pe apă, lucru cu atât mai bizar cu cât în ziare tocmai citisem înainte de plecare despre înfiinţarea unei poliţii a rezervaţiei biosferei Delta Dunării, care mai existase şi acum vreo 15 ani. Aşadar, în apă dezastru, iar pe mal şi mai şi. Pe cele câteva sute de metri de mal pe care am pescuit în trei locuri diferite, cantitatea de gunoi existentă e de ordinul zecilor de tone: PET-uri, cutii de conserve, pungi de plastic, pachete goale de ţigări, tot ce nici cu mintea nu gândeşti este pe malul atracţiei turistice numărul 1 a României din Uniunea Europeană. Cât despre accesul pe mal, aproape că e imposibil. Din şoseaua în care am recunoscut gropile de acum 18 ani, drumul pe care îl ştiam către unul din locuri este blocat la vreo doi kilometri de o poartă, pe care scrie „Accesul interzis, proprietate privată”. Contrar oricărei legi, nişte şmecheri care s-au împroprietărit cu o fermă piscicolă, în neruşinarea lor au blocat şi drumul, astfel încât eşti silit la un off-road prin nişte poteci, printre mlaştini. Gropile dau dintr-una în alta, iar la fiecare doi-trei metri de drum din ăsta mai murmuri încă un „Doamne ajută să ajung pe mal”. Dumnezeu a ţinut cu noi, n-a ţinut însă maşina. Suspensii rupte, toba smulsă şi ea, scutul desprins. Ne gândim serios să dăm în judecată statul român şi toţi nesimţiţii care îl reprezintă, de la Poliţie şi Ministerul Turismului, până la Primăriile din Murghiol şi Mahmudia.