Gabriel MANȚĂ

Afirmaţia că Balint nu poate face acelaşi număr de puncte ca Uhrin a sfârşit undeva, în „no man’s land”. Iancu a găsit de cuviinţă să-l demită pe Balint până să se tragă linie, taman înaintea ultimei etape, când, cu o victorie la Braşov, s-ar fi putut ajunge la paritate tur-retur. Oricum, chiar dacă cifrele au mai păstrat o portiţă, jocul nu prea a încântat, destule puncte venind norocos (vreo trei autogoluri decisive şi tot cam atâtea goluri pe final!). Poate că, dacă ar fi fost susţinut şi de Iancu-Babanu’, Balint n-ar fi ratat finalul şi acum discutam în cu totul alţi termeni.
Pe Steaua, Rapid şi Craiova nu le-am creditat cu vreo şansă la titlu, dar asta ar fi făcut oricine care nu suferea de orbul găinilor.
La extern, Barcelona m-a bucurat în Liga Campionilor, în schimb am feştelit-o urât de tot cu hegemonia englezilor. Căci, în ciuda victoriei catalanilor, semifinale cu trei echipe din insulă exact asta înseamnă, hegemonie. Dar suprapunerea dintre dorinţă şi părere a fost una asumată, drept pentru care mă încăpăţânez să sper acelaşi lucru pentru la anul. În primul rând aştept ca Realul să se scuture de mediocritatea-i cincinală şi să înceapă din nou să conteze. Dar asta numai dacă, în megalomania lui, Perez va catadicsi să cumpere şi un snop de fundaşi adevăraţi, căci Realul său este pregătit de bal doar cu frac şi papion, în timp ce nădragii sunt rupţi în genunchi şi peticiţi în fund. Apoi, aş îndrăzni să sper la mai mult şi de la Inter sau Milan.
De echipa naţională n-aş mai aduce vorba, căci lucrurile erau clare de mult timp (totuşi, de urmărit dacă locul doi va ajunge la baraj!). În schimb, daţi-mi voie să închei cu tenis ca desert. Tot în iarnă, după finala pierdută la Australian Open în faţa lui Nadal, mă întrebam dacă Federer mai poate. Şi credeam că mai poate, dar trebuie să găsească o breşă, adică să profite de o eventuală eliminare a lui Nadal de către un terţ, iar apoi capacitatea sa de concentrare într-o finală să facă restul. S-a întâmplat aproape întocmai la Roland Garros, deşi mă aşteptam la un alt adversar în finală, dar se vede treaba că s-au mai creat şi alte breşe! Titlul de Grand Slam de pe zgură, exact ce-i lipsea din panoplie, i-a redat lui Federer liniştea necesară pentru a-l putea înfrunta iarăşi pe Nadal. Din păcate, nu ne putem desfăta cu o astfel de confruntare la Wimbledon...