Trecuseră 5 ani de la debarcarea anterioară a lui Piţurcă, iar ecourile începuseră să se estompeze. Fiindcă ulterior lucrurile merseseră rău, Piţurcă ajunsese să fie regretat, ba chiar invocat ca “ultimul care calificase naţionala la un turneu final”. Lui Hagi, multă vreme oponentul său inegal, i se erodase soclul. Două fuseseră motivele. Mai întâi fusese cartonaşul roşu primit chiar la turneul final din 2000, la meciul cu Italia, care a cosfinţit eliminarea noastră (deşi Hagi nu jucase rău, având neşansa unei bare la un lob frumos peste Toldo, iar eliminarea fusese provocată de o pretinsă simulare a unui fault în careu). Apoi ratarea calificării la mondialul asiatic, cu Hagi pe post de selecţioner (acesta este un alt aspect care merită dezvoltat cu prima ocazie).
Aşadar, revenirea lui Piţurcă era coaptă. Fără a uita defel, recunosc că am considerat în scris că Piţurcă ar merita şansa reabilitării, mai ales prin prisma unei prezumţii de maturizare în relaţiile interumane. Ce a urmat se ştie… Piţurcă a trecut în extrema cealaltă, a exclus din start unii jucători din aria selecţionabililor şi a şters pe jos cu alţii, dar care au avut umilinţa sau înţelepciunea de a pleca grumazul (Ogăraru şi Rădoi). I-a arătat şi lui Mutu cine e şeful, dar între ei a intervenit un fel de armistiţiu.
Profesional, a început alternând eşecurile (două înfrângeri limpezi în faţa Olandei) cu reuşitele (din punctul meu de vedere, cel mai bun joc al lui Piţurcă din postura de selecţioner a fost victoria împotriva Cehiei, 2-0 la Constanţa). Şansa cea mare o va avea şi fructifica în noua campanie de calificare. A beneficiat de o tragere la sorţi mai mult decât favorabilă – luptă în trei, cu Olanda şi Bulgaria, pentru două locuri cu calificare directă. Iarăşi au fost una caldă, alta rece: s-a reuşit depăşirea Olandei, în schimb s-au pierdut 4 puncte cu debila Bulgarie!