S-a închinat. Îndrăznesc să afirm că această ediţie a Campionatului European a fost mai reuşită decât precedenta, şi asta nu neapărat fiindcă am fost şi noi pe acolo. Zău că nu-i glumă ce am spus mai sus. Dar suntem obligaţi să recunoaştem că un asemenea turneu fără implicare emoţională n-are nici un haz. Una e să speri, să tremuri, să suferi, iar la urmă să te bucuri sau să înjuri (în cazul nostru funcţionează numai această ultimă opţiune) şi alta e să-i urmăreşti doar pe alţii pentru care n-ai nici un sentiment. Să te uiţi la meci ca la teatru şi să-ţi cultivi doar esteticul, nu şi sentimentele. Pe de altă parte, asta te şi scapă de feluritele traume pe care ţi le poate produce un joc penibil, aşa cum a fost cel al Naţionalei noastre. Un joc venit parcă din mijlocul secolului trecut (în ceea ce priveşte viteza, că dacă ne referim şi la tehnica fotbaliştilor, atunci constatăm că nici măcar unul singur dintre componenţii reprezentativei de azi nu se apropie de ceea ce făceau vrăjitorii de acum o jumătate şi ceva de secol precum Petschowski, Ozon sau Varga) cu mingi previzibile, cu o monotonie de-a dreptul jenantă, cu o lipsă de idei strigătoare la cer. Evoluţia foarte bună a lui Lobonţ este cea care ne-a salvat de la umilinţe încă mai mari, presupunând că n-a fost suficient de umilitor faptul că am jucat cel mai prost fotbal nu doar de la această ediţie, ci probabil din întreaga istorie a competiţiei. Aş zice că după Lobonţ urmează vreo câteva locuri libere, apoi, departe rău de el, mai putem nota ca vag mulţumitoare evoluţiile lui Chivu (cu atât mai remarcabile cu cât omul venea cu o gravă leziune, dar aici e loc şi de o discuţie: s-a simţit sau nu faptul că e afectat şi deci că s-a menajat în mod vizibil?, iar când a încercat să joace şi fotbal, în ultimul meci, nu-i aşa că a greşit absolut toate mingile pe care le-a lansat spre Mutu?) din primele două partide, precum şi, iar la distanţă, cele ale lui Raţ şi Codrea. Cât priveşte aportul celorlalţi, în episodul următor.