A venit însă prin 1987 cel mai rău, adică cel mai dur prim-secretar de partid, tovarăşul Stoica. Mai dur decât Bobu. A dărâmat bucata mică rămasă din vechea Suceavă, de la prefectură la vila sindicatelor şi vizavi, şi centrul vechi comercial evreiesc din Burdujeni. Era o perioadă grea şi pentru activişti. Tovarăşul Nicolae Moraru făcea acum şedinţe pe la ora 5 dimineaţa. Acum sau înainte? În ultimii ani ajunsese director la IGO. Rotirea cadrelor. Colegul meu de la ziar Eduard Gafiţanu, fost şef de fermă la Liteni, i-a spus într-o şedinţă lui sau tovarăşului Siminiceanu că vacile nu se satură dacă văd volga neagră la poartă. A fost schimbat şi primit de tovarăşul Panaitiu la ziar. Apoi a ajuns iar director la ILF apoi, prematur, s-a dus de tot de pe această lume. Adevărul este că tinerii activişti utecişti de atunci au fost, în marea lor majoritate, la înălţimea exigenţelor partidului, dar asta acum, în capitalism. Să ne uităm îm primul rând la fostul tovarăş Copos, utecist de frunte, azi la fel, cu onor în lista celor 300 de mari neocapitalişti ai României. Este o realizare a muncii politice dusă de partidul părinte. Copiii, de altfel, spuneau versuri ca acestea: „Partid iubit, părinte drag, îţi mulţumim etc.“ Părintele era marele cârmaci, cel mai mare cârmaci de pa Zamolxe la infinit.

Prin 1970 lucram la comitetul de cultură şi casa de cultură a muncipiului, cea veche, într-un imobil solid şi frumos unde aste acum blocul cu magazinul „La Strada“. Tovarăşul director al Casei de cultură, Obadă Dumitru, a tras într-o zi o mare spaimă. La o oră când instituţia era închisă pentru public, pe la amiază, au apărut câţiva tineri în prima sală, iar unul a deschis uşa spre noi să întrebe ceva. Nervos, directorul Obadă l-a luat de umeri şi l-a împins înapoi spunându-i că e închis totul. Tinerii s-au dus. Dar cineva l-a recunoscut pe cel împins de director drept fiul tovarăşului Panaitiu. Directorul Obadă s-a îngălbenit şi efectiv s-a speriat. Voia să meargă şi să se scuze. L-am calmat noi să aştepte şi să vadă ce va fi. Nu era un om care să-şi aline necazul cu alcool ca alţii. Au trecut multe zile şi nimeni n-a spus nimic. Tânărul nu s-a plâns tatălui. Nici nu era un motiv. Dar chiar dacă o făcea, secretarul cu propaganda avea un simţ al realităţii foarte dezvoltat în astfel de cazuri. Sigur că oamenii bârfeau că maşinile partidului mai duc unele neveste de activişti la piaţă. Dar asta era o nimica toată.

Pe vremea lui Gheorghiu-Dej era o pedeapsă gravă, după critică şi autocritică, trimiterea la munca de jos, adică înapoi în producţie. Asta era o tragedie pentru activistul care deja se boierise. Între timp, activiştii de partid şi uteciştii au făcut şcoala de partid din Bucureşti. Unii, prin anii 1960, au făcut-o direct, fără a trece prin şcolile medii de atunci. Sunt şi unii cu doctorat obţinut în comunism fără a avea studii liceale. Dar după 1975 au fost promovaţi în munca de activist de partid sau UTC cadre didactice, ingineri, jurişti. Pentru toţi acum pedeapsa cu „munca de jos“ era greu de suportat. Interesantă este şi această concepţie a unei pături superpuse, cum spunea Eminescu, după care munca din fabrici şi uzine era „de jos“ pentru un activist pedepsit. Uteceul conduce efectiv societatea capitalistă în curs de dezvoltare. Partidul comunist a făcut o investiţie strategică bună. E adevărat că ei n-au prea sărit să-l apere pe iubitul conducător. Ba, unii utecişti s-au purtat brutal la TV cu Nicu Ceauşescu, cel care le-a creat condiţii de muncă şi de viaţă excelente. Dar asta este eterna recunoştinţă umană, definită de români atât de plastic şi freudian prin expresia „facerea de bine...“.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei (XVIII).

Comentarii