Cetăţeni de mâna a doua? Atacul la brandul de ţară

Am scris în ultimii ani de foarte multe ori despre cei doi „fraţi gemeni heterozigoţi”, după cum numea istoricul Alain Besançon totalitarismul de extrema stângă şi cel de extremă dreapta care au însângerat lumea secolului trecut. Nu din cauză că am o fascinaţie pentru dictatură am abordat aceste teme, Doamne fereşte! Ci din conştiinţa lucidă că aceste fenomene se pot repeta, şi încă foarte repede, iar atunci când se repetă, ele afectează tot democraţiile fragile, precum cea românească de la ora actuală. Iar dacă noi, oamenii de cultură români, nu punem în ecuaţie cauzele nefericirii noastre şi nu încercăm să rămânem lucizi, găsind soluţii şi făcând lobby pentru interesele ţării noastre şi pentru  valorile româneşti, ca şi pentru interesele unei Europe stabile şi democrate, atunci cine să o facă în locul nostru?

Şi iată că de ceea ce mi-a fost teamă, noi nu am scăpat. În Europa de astăzi, cea care încearcă să se aşeze după integrare şi lărgire într-o structură funcţională, mişcările extremiste se întăresc, cu scopul stabilirii noilor ierarhii de putere şi pentru a impune regula jocului în faţa cetăţenilor de mâna a doua– cei care vor fi întotdeauna inventaţi şi perpetuaţi, pentru ca durii să-şi justifice excesele. Or, între aceşti „cetăţeni de mâna a doua”,  prin unele ţări în care fascismul şi alte curente câştigă teren (vezi Italia etc.), sunt incluşi în mod tacit şi românii, din cauza sărăciei emigranţilor conaţionali, a inferiorităţii lor educaţionale, a unui export de infracţionalitate anexat promiscuităţii grupurilor delincvente de nişă, şi toate astea din cauză că românii – prin unele grupuri discriminate - au fost opriţi din evoluţia către modernitate ca popor şi ca cetăţeni de cele două dictaturi şi doua războaie continentale ale secolului al XX-lea. Partea proastă e că, dincolo de realitatea care conţine cu certitudine cetăţeni români certaţi cu legea peste tot pe mapamond, restul diasporei româneşti este perfect integrată în ţările alese de emigraţie, cu rezultate notabile în participarea lor la viaţa publică şi excelenţa profesională.

 

România, un tigru economic al Estului

Şi atunci? Ce e de făcut pentru ca cercurile extremiste italiene să nu mai incendieze comunităţi întregi de rromi de origine română în Italia, aruncând anatema publică asupra tuturor românilor? (Căci parcă prea miroase a rasism degenerativ!) Cum de a fost posibil ca Euro 2008 să aleagă ca brand de ţară pentru România câţiva obezi reprezentanţi ai mafiei ţigăneşti locale, plini de lanţuri de aur şi sfidând fotograful cu burţile impudic revărsate? Întâi să vedem cauzele.

La o primă analiză, aici are loc şi un război uriaş de interese care se derulează prin atacuri la imaginea de ţară. Pentru că, dacă se încearcă o condamnare în bloc a României şi o excludere tot în bloc a românilor, asta se întâmplă nu numai din cauza câtorva mafioţi români care au tulburat apele pe aiurea (şi care îşi vor primi desigur pedeapsa conform legilor europene în vigoare). Ci, aceste atacuri demonstrează că România îi şi „sperie”  deja pe unii concurenţi de pe piaţa europeană, comportându-se ca un veritabil „tigru” economic al Estului, care îşi accelerează dezvoltarea de ţară la turaţie maximă şi absoarbe investiţii şi privilegii pe care alţii desigur nu vor să le piardă şi au cam început să le piardă, totuşi. Pe de altă parte, nici vecinii noştri slavi cu suportă uşor avântul nostru spre vest, iar defăimarea şi hăituirea continuă a românilor îi interesează mai ales pentru a induce altora „demonstraţia” că, vezi Doamne, românii nu ar putea fi parteneri credibili pentru proiecte de independenţă energetică europeană sau pentru strategii europene de plasament financiar. Asta e legea junglei actuale, acesta este trendul evoluţiei. Războiul economic european şi cel geo-strategic e foarte dur, iar România încă nu are specialişti activi eficienţi în lobby şi strategii de imagine, şi nici prea mult instinct de conservare şi ripostă în faţa atacurilor la imagine, din cauza pierderilor de energie interne pe care le suferă în cursul războaielor actuale pentru puterea locală şi naţională.

 

Ecuaţia ideală a progresului: pace, elite, securitate, investiţii, instituţii democrate

Pentru a reveni cu picioarele pe pământ la adevăratele şanse, şi pentru a recupera speranţă şi încredere, confort moral şi un optimism relativ, putem apela şi la adevărurile ce încep să iasă la lumină despre elitele româneşti şi speranţele lor, care se raportează la pace, securitate europeană, investiţii, instituţii democrate. Un autor francez îndrăgostit de România, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare”,  anume Jean-Yves Conrad, despre care am mai scris în 2007, a publicat recent, în română şi în franceză, un Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris, la Editura Junimea condusă până recent de regretatul scriitor Cezar Ivănescu şi în Colecţia Românii din Paris, condusă de academician Basarab Nicolesco.  Pe exemplarul pe care mi l-a dăruit mie, Jean-Yves Conrad mi-a scris: „România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României. Cu dragoste pentru ţara mea de dor şi de suflet”. (va urma)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pe cine sperie de fapt România? (1).

Comentarii