Am citit recent o carte intitulată „Memorialul durerii“, despre atrocităţile şi crimele comuniste din anii 1945-1948-1964. E înfiorător. Eu atunci cântam la şcoală cântece sovietice, apoi am avut necazurile mele, materiale şi sociale, şi efectiv nu ştiam de acele tragice evenimente. Ştiu doar că la Costâna, prin 1950-1951 au fost scoşi din case mai mulţi chiaburi. Era ordin de la Ana Pauker, spunea mama. Au stat câteva luni pe la rude şi au revenit apoi în casele lor. Sincer să fiu, satul era bine organizat atunci, cu medic permanent, cu şcoală şi internat ciclul II, cu nefastele cote obligatorii, e adevărat, dar viaţa mergea oarecum normal înainte. Tragedia a venit la colectivizare. Oricum l-ai analiza, comunismul real, nu cel teoretizat de cei patru mari dascăli ai clasei muncitoare, cum ne erau prezentaţi nouă, copiilor în clasa a doua la şcoala din Costâna de învăţătorul Constantin Sofian, arătându-ne portretele lor pe peretele de la ferestre, comunismul real deci a fost nu numai absurd, dar şi ilogic. Nu poţi construi totul pe minciuni. Şi proverbul celebru cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă trebuiau să-l ştie toţi activiştii din ilegalitate şi legalitate. Ceauşescu le spunea scriitorilor să bea apă direct de la izvor din ulcior, referindu-se la sursele creaţiei lor literare. Dar dacă cineva scria o carte adevărată nu-i era publicată şi ajungea la puşcărie sau la casa de nebuni, vorba lui Eminescu. Eu nu-mi prea explic cine a venit cu ideea casei de nebuni în timpul lui Ceauşescu. Era o soluţie de a nu umple iar puşcăriile, se auzea în Occident, şi de aceea însuşi Ceauşescu a venit cu această idee sinistră de a-i trimite la balamuc pe cei care erau nemulţumiţi într-un fel sau altul de regim, dar pe baza unor probe scrise totuşi. Bârfele şi înjurăturile de prin crâşme şi alte locuri la adresa partidului nu prea erau luate în considerare, chiar dacă unii informatori le povesteau. Erau informaţi, evident, în aceste situaţii, şi activiştii de partid care nu puteau raporta că în judeţe sunt oameni ce nu-l iubesc pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Doamne fereşte! Nu l-am auzit, dar parcă îmi închipui cum ar fi reacţionat tovarăşul secretar Panaitiu: „Hai, lasă, mă, ne luam după beţivi? Dă-i dracului de puşlamale, lasă că-i pun eu la treabă, mama lor de derbedei!“, asta în cazul că erau oameni de-ai lui din cultură şi artă. Am mai amintit o cuvântare de-a lui, lungă şi teatrală, în care la un moment dat a spus: „Hai, bre, să ne punem la treabă serios, să nu-l lăsăm pe bietul secretar general să le facă pe toate!“ Putea continua în gând: „să nu-l lăsăm pe tâmpitul ăla de secretar general să le facă pe toate“. Evident că nu i-am citit gândurile, dar cuvântul „bietul“ (secretar general) m-a trezit brusc din acea închidere interioară a unor simţuri şi am reţinut-o permanent.

Cred că dacă cineva avea curajul să-i spună lui Ceauşescu că greşeşte grav, el ar fi reacţionat nu ca o persoană simplă, ci în calitatea lui de secretar general, această funcţie însemnând de fapt întregul partid. Ceauşescu nu putea concepe că partidul greşeşte şi că deci nu poate greşi nici conducătorul lui. Această idee a dus-o cu el în mormânt, ca şi cea cu victoria deplină şi definitivă a socialismului. De la el a pornit practica internării unor opozanţi în spitalele de nebuni. A spus-o cândva clar că cel care-şi închipuie că socialismul mai poate fi întors din drum este nebun. Aici nu trebuie să mai dăm vina pe subalterni, numai că secretarul general credea că nu există nici un asemenea om. Şi totuşi Ceauşescu a discutat cu mari personalităţi ale istoriei secolului al XX-lea. Să-i luăm doar pe De Gaulle şi Nixon. Ceauşescu a discutat permanent şi cu Brejnev. Când vor fi făcute publice acele stenograme? Sunt curios să aflu ce discuta Ceauşescu cu şefii de stat sau de guvern din aproape toată lumea. A fost primit peste 15 ani regeşte, în sensul superlativului absolut, de regi, împăraţi, preşedinţi, premieri. Nici un om politic român în întreaga istorie nu a avut un aşa mare succes politic şi diplomatic. Şi-a înţeles el oare rolul pe care-l juca în politica mondială? Acel om simplu, semianalfabet, cu o încăpăţânare specifică mărginirii a fost un recordman în politica externă a României comuniste. Nu ştiu dacă şi-a dat seama de asta. Pentru mine rămâne o enigmă postura lui Ceauşescu în politica internaţională între 1968-1980, 1985 maxim. În ultimii ani a fost ignorat aproape de toţi, după apariţia lui Gorbaciov.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei (XV).

Comentarii