Tatăl şi fiica: o conştiinţă a singurătăţii şi respectiv un rol public de conştiinţă în expansiune

Destinul Monicăi Lovinescu se aseamănă cu destinul tatălui său, criticul Eugen Lovinescu: doi oameni absorbiţi, fiecare în parte, în câte o idee cât un proiect de o viaţă. Acesta din urmă, aşa cum observase Aurel Sasu în „Eul suveran – Paradigme lovinesciene” a ales un drum „de independenţă morală”,  de la capătul căruia ne domină nu numai prin numărul volumelor (peste 100 publicate), ci „prin efortul excepţional de a se integra unei absolute „existenţe în individualitate””, vizând o „demantelare a realului” şi înţelegând creaţia ca o conştiinţă a singurătăţii derivată din exagerarea ideii de „menire demiurgică”. Astfel Eugen Lovinescu se construieşte pe drama asumată a „însingurării nu numai de ceilalţi, ci şi a însingurării de sine”. Spre deosebire de tatăl său, Monica Lovinescu se defineşte pe sine şi se construieşte prin asumarea unui rol public de conştiinţă în expansiune, de identitate colectivă revendicată în numele unor idealuri de salvare a elitelor ţării sale, a poporului său,  de aşezare a omenirii sub un cer  moral mai senin.

 

Jurnalele Monicăi Lovinescu precum Confesiunile Sfântului Augustin

Frământările cotidiene ale acestei deveniri neîncetate, etapele de purificare a conştiinţei în expansiune pe care Monica Lovinescu o opune realităţii, după întoarcerea pe toate feţele şi pe toate referinţele posibile a faptelor analizate, mă fac să admit că specia literară a jurnalului şi a memoriilor prin care această scriitoare ne rămâne în atenţie descinde direct din metabolismul cu care Fericitul Augustin a generat Confesiunile*(6) şi a alimentat marile polemici cu Pelagiu. Dacă la finele antichităţii, cei doi se înfruntaseră cu mare ecou public în chestia raportului dintre morală şi religie, mânuind argumentele definirii libertăţii şi ale originii răului în raport cu Dumnezeu, la fel se va înfrunta în zilele noastre o gânditoare ca Monica Lovinescu cu pleiada de contestatari de rigoare, în chestiunea raportului dintre morală şi creaţie literară *(7), mânuind argumentele definirii libertăţii şi a originii răului vizavi de factorul politic. Ceea ce rămâne după zbuciumul acestor polemici şi scrieri de opere capitale este miza sincerităţii absolute şi a onestităţii.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului MONICA LOVINESCU - o dragoste nedezminţită faţă de România şi faţă de români (II).

Comentarii