Munca politică de masă viza, evident, formarea omului nou, constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Tone şi tone de planuri de muncă făceau partidul, uteceul, sindicatele, pionierii, instituţiile culturale şi artistice, birourile organizaţiilor de bază din întreprinderi şi instituţii. Toate repetau aceleaşi lozinci care formau, împreună cu exprimarea orală, ceea ce numim „limbajul de lemn“.

Operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu nu erau citite şi studiate decât de puţini oameni, pe lângă activişti; din curiozitate mulţi intelectuali încercau să găsească în fiecare cuvântare ceva eventual nou, inedit. Dar degeaba! Lozincile şi limbajul inexpresiv erau aceleaşi. Sigur că erau şi multe date şi cifre fanteziste în cuvântările şi rapoartele lui. Dar despre balivernele muncii politice am mai vorbit. Activiştilor le plăcea parcă mai mult partea artistică a Cântării României. Adică aşa-zisele montaje literar-muzicale şi mai ales brigăzile artistice.

Aceste brigăzi trebuiau să aibă versuri sau cuvinte cu un mesaj satiric, cu fragmente de muzică. Erau criticate mici aspecte negative din viaţa unor colective din fabrici sau de la sate. Evident, nu se puteau critica „artistic“ secretarii de partid şi nici preşedinţii de C.A.P.. La ţară se criticau doar unii brigadieri şi, evident, ţăranii „codaşi“. Toate aceste tâmpenii trebuiau să fie făcute de bietele cadre didactice tinere. Ei dansau popular, ei recitau, mai foloseau şi unii elevi sau chiar muncitori – ţărani navetişti.

 

Ce scriitori cu talent au slăvit partidul?

Dar ce scriitori cu talent au slăvit partidul? Nichita Stănescu, poetul cel mai talentat al perioadei comuniste avea câteva poezii în care „cânta“ patria. Greul Cântării României în stil artistic militant îl ducea Casa creaţiei populare. Creaţia populară autentică era opera, de-a lungul secolelor, a ţăranilor analfabeţi, talentaţi şi sensibili.

Folclorul nou ne era amintit uneori de către Aurelian Ciornei, cu dispoziţia sa permanent optimistă, şi el suna cam aşa: „Uite brâul, brâul, brâul/ ceapeul ne ia grâul/ colectiva paiele/ şi-am rămas cu ....“. Cam aşa arăta folclorul nou şi nu lozincile şi versificaţiile stereotipe şi plicticoase pe care le creau unii activişti culturali, specializaţi în versuri, scenarii etc.

Şi eu am scris baliverne, şi eu am făcut uneori, la cererea tovarăşului preşedinte Toma unele telegrame de felicitare. De ce apela la mine? Eram tentat să-l refuz, dar ezitam, aşa că luam câte un ziar central şi copiam câteva fraze de acolo. Dar de făcut am făcut şi, evident, nu mă laud cu asta. Pe preşedintele Toma l-am refuzat când cu plecarea la cabinetul de partid şi nu s-a supărat pe mine. Se puteau refuza multe, dar erau relaţii profesionale între oamenii de la cultură şi chiar relaţii de prietenie şi încredere reciprocă.

De prin 1968 am considerat comunismul un sistem absurd, asta după ce citisem cărţile lui Kafka. Aşa de asemănătoare erau relaţiile sociale din comunism cu cele din romanele lui Kafka, încât pe el îl consider geniul vizionar al adevăratului comunism şi nu pe Orwell, cel cu romanul 1984.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei (XIV).

Comentarii