Jurnalul la Sebastian e scris din plăcere, din vocaţie şi chiar din datorie asumată, ca la Monica Lovinescu. (Premiza Est-eticii, invocată de Monica Lovinescu mai târziu în construcţia morală a operei scriitorului sub dictatura bolşevică, este aşadar anticipată de Mihail Sebastian prin construcţia morală a operei scriitorului sub dictatura fascistă.) Jurnalul are evocarea destinatarului explicit, uşurinţa şi fluenţa comunicării, ieşind astfel din şablonul scriiturii de sertar. Nimic din corvoada  scriitorului de jurnal atribuită lui  Maiorescu sau lui Rebreanu. Mai mult, unele similitudini de epocă ne fac să tresărim: anii 1940, aşa cum îi descrie Sebastian,  seamănă nefiresc de bine cu anii 1990-2000, atât  în România, cât şi în Europa sau America. Acest argument cântăreşte mult în aprecierea caracterului  universal al operei diaristice a lui Sebastian.

 

Cine le rosteşte nu le crede; cine le aude nu le înţelege

Mihail Sebastian constata, în  1943: „Tranzitia pronunţă divorţul absolut între cuvânt şi faptă, între declaraţii şi realitate.[...] Mai târziu, mult mai târziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri; cuvintele îşi pierd sensul, devin fără densitate, fără conţinut. Cine le rosteşte nu le crede; cine le aude nu le înţelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă şi ai analiza gramatical, sintactic, semantic atâtea şi atâtea declaraţii pe care le găseşti aproape zilnic în ziare şi le-ai confrunta cu faptele la care se referă – ai vedea că într-adevăr divorţul între cuvânt şi realitate este absolut.[…] Am renunţat să mai urmăresc mersul războiului. Nici n-am cum. Lectura ziarelor este parcă un exerciţiu de descifrare a unui text, pentru care îţi lipseşte cifrul. Şi totuşi este aşa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberaţiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila – încă răzbate, încă sclipeşte, încă respiră.[…] E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbeşte să ocupe poziţii, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau. Cel mai bun lucru e aşteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am aşteptat clipa în care să pot în sfârşit scoate un ţipăt de răzbunare – după atâta scârbă, după atâta dezgust. Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu sunt un om de întruniri, de co­mitete, de şedinţe. Mă convoacă toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu , ba la scriitori. Ce să fac acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, când nu se mai aude nimic de atâtea ţipete”.

 

Cele două jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepţional

Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost comparat şi cu cel al lui Jeni Acterian ( „Jeni Acterian şi Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemenea capului şi pajurei unei medalii de valoare unică… N-am spus monedă, ci medalie, cele două jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepţional, atât prin mărturisirea despre sine, cât şi prin cea despre o epocă", spune editorul, Doina Uricariu), registrul său e mai afectiv dar de aceeaşi intensitate a notaţiei intelectuale a realităţii ca la Jurnalele Monicăi Lovinescu, iar marja sa de ingenuitate, de candoare e de acelaşi rang cu Jurnalul Annei Frank . Cu Jurnalul  Annei Frank, cu atmosfera flamandă a iudaismului înfloritor din Nord, cu Sinagoga Portugheză din Amsterdam şi cu Muzeul de Istorie Iudaică din Amsterdan m-am întâlnit pe îndelete în cursul unei călătorii în Olanda facută cu unul din discipolii, elevii şi admiratorii lui Mihail Sebastian, coleg de lagăr de muncă forţată al ilustrului scriitor, în timpul persecuţiilor antisemite. În Olanda, în Germania, în Franţa, în multe ţări europene actuale, Holocaustul este studiat în şcoală, iar alte episoade ale istoriei omenirii, cum ar fi Gulagul recent din  Est sau războaiele de exterminare din Africa ori din Asia sau Orientul Mijlociu sunt şi ele studiate temeinic în şcoli. Cum, altfel, s-ar putea face educaţie antidiscriminare, cum altfel ar putea „apărea” din ce neant?  cetăţenii cu aptitudini pentru toleranţă şi pentru  spiritul democraţiei reale, dacă exemplele eşecurilor de dinaintea noastră sunt uitate imediat şi repetate iar şi iar de către omenire?

Angela Furtună

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre modernitatea şi europenitatea lui Mihail Sebastian (IV).

Comentarii