Aşadar, această lipsă majoră de clarviziune şi creativitate în construirea cu tact prin politică externă a intereselor naţionale ne aduce mari prejudicii, iar ca popor numai handicapuri. Astfel, în faţa oricărui gest de afirmare a vreunei strategii a statelor cu care avem relaţii, politicienii noştri nu fac decât să devină un fel de maidanezi care latră când trece caravana sau care pleoscăie fericiţi când prind osul. Ei sunt simpli spectatori, ca la meci, şi scuipă seminţe pe gazonul unde alţii, mai curajoşi, joacă în forţă. Aşa s-a întâmplat şi cu recenta păţanie politică din Kosovo. Aici se joacă pe arma minorităţilor, care este un amorsor cu autoaprindere pe termen lung al războaielor locale. Isteria a cuprins, ulterior, şi România prin intermediul declaraţiilor alarmiste ale liderilor noştri de partid şi de presă, care se temeau în primul rând de reacţia Moscovei, şi nu de adevărata cale românească, iar acest lucru se datoreşte faptului că majoritatea dintre ei provin de fapt din şcolile de partid şi de presă  ale PCR şi sunt obişnuiţi să gândească maniheist, să considere că biciul sovietic e ceva bun, în timp ce capitaliştii ăia de europeni şi americani ne vor rade de pe suprafaţa pământului. Wrong number, evident, în această logică perdantă! Pe de altă parte, câtă prostie şi cât umor tragic e în faptul de a fi, în sfârşit, partener al americanilor şi occidentalilor de dragul regăsirii bunăstării poporului  ros de cancer, diabet, exil şi demenţă, dar de a cânta în strună tot ruşilor, de a le cumpăra cu umilinţă şi la preţ maximal petrolul, de a asista la politica de deznaţionalizare pe care Moscova o aplică asupra teritoriilor strămoşeşti, de a aştepta cu frică să cadă tot drobul de sare al lui Putin pe capul copiilor ce putrezesc fără viitor în damful de votcă.

Ceea ce s-a întâmplat zilele acestea în Kosovo face parte din masa de joc pe care americanii, ruşii şi familia UE vor muta câteva piese geostrategice în curând, la summit-ul NATO de la Bucureşti ce va avea loc la începutul lunii aprilie. Fiind nişte jucători adevăraţi, partenerii noştri de alianţă şi-au pregătit tabla, regii, reginele, nebunii, turele, caii şi, mai ales, pionii. Pentru a putea negocia, ei s-au asigurat de câteva mutări de încălzire: conform uzanţelor, americanii se joacă cu scuturile şi au aruncat şi un chibrit în Kosovo peste combustibilul vulnerabil al chestiunii minorităţilor, ruşii deja minaseră şi şantajaseră toate spaţiile europene cu bomba energetică.

... Încă din 1937, Nicolae Titulescu avertizase, în chestiunea minorităţilor, care este o armă redutabilă în războaiele regionale actuale (dar şi o armă tăcută, care operează asupra psihologiei şi a sentimentelor combatanţilor cu forţa unui cancer moral şi sufletesc): „Minorităţile reprezintă o problemă vitală pentru România, mai periculoasă chiar decât revizuirea.[…] S-ar putea spune că revizuirea este o chestiune ridicată numai în mod excepţional, în timp ce minorităţile reprezintă o chestiune de fiecare zi.[...] Revizionismul uneşte naţiunea română într-un front comun împotriva inamicului; chestiunea minorităţilor poate dezintegra naţiunea română, deoarece forurile internaţionale sunt chemate să alcătuiască legea minorităţilor şi astfel legea minorităţilor poate precumpăni asupra legii majorităţilor.[...]Chestiunea minorităţilor poate, de asemenea, dezintegra naţiunea română, pentru că toate minorităţile, cu numai câteva excepţii, acţionează sub îndrumarea statelor de care sunt unite prin legături rasiale.”

 

Angela Furtună
angela.furtună@gmail.com
http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Jocul la câştig pentru România (II).

Comentarii