În anii de după 1990, deşi am aşteptat minuni de la ei, politicienii români ne-au obişnuit cu strategia (anormală) a lipsei de strategie: nu tu strategie energetică, nu tu strategii economice, nu tu strategii de mediu, dar mai ales nici un fel de strategie în politica externă.

Lipsa de strategie românească a fost dublată, în schimb,  de multă isterie, aşa încât întotdeauna lipsa de idei şi de creativitate în politica externă au fost acoperite la noi de discursul populist, naţionalist de microfon (dar numai declarativ, pentru că neînsoţit de fapte pe măsură), ieftin patriotard. Căci, în fond, dacă e să alegem enunţuri majore, ţara aşteaptă fapte şi loialitate, iar nu vorbe şi discursuri de artificii.

Aceste două defecte majore ale politicienilor noştri au umplut din nou România de agitaţie, imediat după declararea unilaterală a independenţei de către kosovari. Mai mult decât atât, declaraţiile de presă ale politicienilor au inflamat şi încins spiritele, dar asta nu din cauză că ne-ar paşte vreun pericol real, ci pentru că aşa îşi imaginează ei că trebuie condus discursul public într-un an electoral: cu benzină, vitriol, paie pe foc şi praf de puşcă.

Acum, hai să stăm niţel liniştiţi şi să judecăm cum se cade. Din 29 martie 2004, România face parte din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (pe scurt NATO, sau OTAN la francezi), care este una militară, iară nu o şcoală de canto şi balet. De ce şi-a dorit România să adere la NATO? Pentru că, ţară mică şi slabă, s-a aflat timp de 50 de ani sub tutela partidului stat sovietic bolşevic, care a adus-o la sapă de lemn şi a decerebrat-o. Iar în ultimii ani, noul preşedinte al Federaţiei Ruse duce o politică extrem de agresivă împotriva vecinilor, inclusiv a celor din vest. Ce are Moscova şi nu are Bucureştiul? O strategie externă. Dură, demenţială. Ce au USA sau UE, fiecare în parte şi împreună, şi nu are Bucureştiul? O strategie externă. Dură, agresivă, pe măsura re-amorsării inamicilor lor tradiţionali. Ce are Bucureştiul şi nu au deloc partenerii săi? Bucureştiul are lipsă de viziune, impotenţă, inconsecvenţă, incompetenţa de a genera proiecte de politică externă pe care să le aplice cu seriozitate şi în interesul statului român.

Angela Furtună
angela.furtună@gmail.com
http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Jocul la câştig pentru România (I).

Comentarii