Cătălin MIHULEAC

Un caporal cu patru clase la comanda unei formaţii de viitori intelectuali? Desigur! Era un obicei al armeţii ca viitorii studenţi – cei care fuseseră admişi în universităţi, beneficiind drept recompensă de un stagiu scurt, de doar nouă luni – să aibă comandanţi de grupă şi de pluton militari care nu reuşiseră la facultate. Între unii şi alţii se instala o ură de clasă, ca de la viitor proletar la viitor intelectual, imposibil de aflat în ziua de azi, când tot prostul intră pe alese, la ce facultate doreşte. Atunci era însă altceva, foarte altceva. Ţin minte cum, după ce se îmbăta gospodăreşte, comandantul nostru de grupă, un caporal altfel la locul lui din judeţul Bihor, ne scula cu noaptea-n cap, ne scotea în împrejurimile cazărmii şi ne tăvălea în noroi. Mai ales zilele ploioase îl atrăgeau, rod poate al firii sale melancolice şi alcoolice. Când opera îi era desăvârşită, uniformele noastre nemaibucurându-se de un strop neîntinat de kaki, ceea ce înseamna că restul nopţii trebuia închinat curăţirii lor, viteazul caporal triumfa, deasupra capetelor noastre plouate:

-No, mă bolunzilor, apăi asta a fost numa’ aşe, să vă mai iasă o ţârucă injineria din cap! Tăt nu zâceţi cum îi socoata cu prulalu’ majestănţii?

Dar şi noi ne răzbunam perfid, fumând în faţa lui ţigările „Kent” şi „Marlboro”, pe care Majestatea Sa Găinuşe le primea din belşug de-acasă. Ce mai suferea bietul caporal, fumător nevoiaş de „Carpaţi”, mai ales că, de la înălţimea gradului său militar, nu se putea coborî să ceară ţigări unor răcani!

-Fumaţi, injinerilor, fumaţi, fire-aţi voi ai dracului!

Glorioase zile trăia cuvântul „inginer”. Inginerul era un zeu, delegat să se implice în cele mai încâlcite treburi pământeşti, acolo unde omul de rând nu biruia, pentru că avea platfus la orizont. Cine să bănuiască deprecierea acestui cuvânt, în puţini ani ajungând aproape o insultă; dacă vreo fiinţă rudimentară îţi aduce azi supărări, n-ai decât s-o numeşti, în gând, „inginer”. Dar atenţie, dacă i-o spui pe şleau, rişti să te trezeşti la tribunal, unde vei fi silit să-ţi vinzi casa, pentru a plăti despăgubiri morale părţii vătămate.

Că veni vorba, cred că ăsta e principalul merit al armatei, pe care îl recunosc la suficienţi ani de la terminarea stagiului militar: m-a învăţat să primesc senin ordine care nu-mi convin, de la şefi mai stupizi ca mine. E-un joc simplu, folositor intestinelor minţii, ele izbutind să mistuiască lejer feluritele situaţii delicate, cu care m-am confruntat pe parcursul stagiului pământean obligatoriu, în uniforma asta trecătoare de carne şi oase. De câte ori superiorii mei ierarhici, de pe la diferitele slujbe pe care le-am abordat, îmi făceau vreo scenă, mă umileau direct sau printr-un ordin idiot, în mintea mea îi îmbrăcam în haine de caporal, de sergent sau de locotenent, le aşezam în partea de sus chipiul, şi toate hachiţele lor îmi deveneau dintr-o dată suportabile. Un număr de magie personală, de care sunt foarte mândru.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Neştersele amintiri din timpul armeţii (III).

Comentarii