Destinul cărților

Sâmbătă, 26 aprilie a.c., la FIESC, din cadrul USV, s-a desfășurat o nouă ședință ACCES (Asociația Cenaclu Cultural Educativ Suceava), asociație care are drept colectiv director, președinte, conf. dr. George Mahalu, vicepreședinte -Constantin Horbovanu, secretar - Grațiela Țurțu.

Pentru început, George Mahalu a prezentat Raportul financiar pe 2024, venit cu ajutorul căruia a ieșit la lumina tiparului prima antologie ACCES, cu titlul ALFA. În cadrul ședinței, s-a supus la vot primirea a doi noi membri, Doru George Pascal și Valerian Bedrule, primiți în unanimitate de voturi, și numirea unui cenzor, George Sauciuc, care se va ocupa și de identitatea vizuală a asociaței.

Pentru a nu rămâne doar amintire, toți cei prezenți au așezat, în clepsidra timpului, cuvinte care să învingă moartea și, mai ales, cuvinte care să ne vindece pe noi înșine de poveștile trecutului, de capriciile prezentului și, mai ales, de umbrele viitorului: „Ce blestem/mi-a purtat pasul/peste o prăpastie,/timp netrăit./Revăd doar hăul./Deasupră-i nu am sădit/împreună/flori sub clar de lună./Care vis mi-a străbătut/somnul letargic/și n-am știut să-l păstrez/să-l prefac în pulberi de soare/să le zidesc/și cu ele să-mi îmbrac/ființa nemuritoare./în pustiul de-acum/nu găsesc un răspuns,/de-aș întoarce clepsidra/nu-i nisip îndeajuns.” (Paraschiva Abutnăriței, Timp în clepsidră)

La pagina de istorie, colonelul Ioan Abutnăriței a prezentat statutul universității din Cernăuți, din 24 octombrie 1920, când s-a propus transformarea universității nemțești în universitate românească, chiar dacă universitatea germană reușise să lege Bucovina de Europa, până în 1925, când s-a ajuns ca 60% din cadrele universitare să aparțină unui partid.

A fost o întâlnire în care timpul a fost purtat la reverul inimii și în care istoria și literatura au construit un pod de cuvinte care să îmblânzească drumurile bătătorite, dar și cărările neumblate.

Cum „noi, poeții, suntem niște visători fără vise/Zdrobiți de patimi și dureri” (Mariana Bilic), fiecare cuvânt deschide porțile sufletului, prin exorcizarea sensurilor ascunse. Totul „depinde de cât de larg este largul tău” (Constantin Horbovanu).

Fiecare poezie s-a transformat într-o „Declarație de dragoste” pentru că „doar în clopotnița sufletului numărăm norii” (Monica Buhac), iar „dorul este o măsură fizică invers proporțională cu distanța dintre noi” (Gabriel Todică), chiar dacă, uneori, poetul mărturisește „că n-am găsit formula dragostei, dar o trăiesc în fiecare zi” (Gabriel Todică).

Simțind „aroma caldă a sufletului și vindecări de seară” (Ovidiu Donisă), „tăcerile așezate pe cumpăna lumii” (Mariana Bilic), când „limba timpului în stâncă-i, secolul în tălpi asudă și limba soarelui e crudă” (Valerian Bedrule), poetul, care „a alunecat pe drumuri dinainte bătute” (George Sauciuc), are curajul mărturisirii: „Mi-a frică să mă scriu…” (George Sauciuc).

Mereu în căutare de sine și de alții, creatorul de cărți este, în primul rând, un creatori de lumi. Sunt lumi în care timpul din clepsidră devine destin sau luptă împotriva „disoluției”, până la „ultima carte”: „Mă topește versul și mă minte/Și n-am loc în mine de cuvinte/Nici timp să le-nchin altare sfinte/Parcă m-am pierdut printre morminte…/Toate rimele încep să doară/Nu se mai transformă iarna-n vară/Și mă-ntreb, a câta oară/Mi-e mai dat un tril de primăvară?” (Paraschiva Abutnăriței, Disoluție)

O polemică, aproape cordială, s-a iscat, în care poezia a fost luată la bani mărunți, atât poezia cu formă clasică, dar și poezia în vers liber, iar la întrebarea „Ce înseamnă POEZIE?”, răspunsul a fost unanim: poezia înseamnă MESAJ: „În palme am cuvinte cu proprietăți magice/și-o nebunie de zbor de rândunici/și focuri ce ard în adâncuri/dintr-o Sahară albăstruie cu nisipuri mișcătoare/ce stau picior peste picior pe limbile timpului…” (Mariana Bilic, Nu-mi urî cuvintele dacă nu-ți plac); „există un fel de a privi în urmă/cu ură, cu iubire, cu regrete/ trupurile noastre/se răsucesc după limbile timpului/iubirile care încă dor/ne cer din când în când socoteală/alunecăm în stare de letargie/când amintirile hoinăresc prin atriile subconștientului/rugurile aprinse s-au transformat demult în cenușă/nimic nu ne mai vorbește/de ceea ce am fost/nici măcar de ceea ce vom fi/existăm în povestea vieții/ca un fir de nisip în deșerturile aride/anonimi, banali ne cărăm neamurile prin sânge/perpetuu/ne învârtim în același cerc închis/ne naștem, respirăm, învățăm să trăim,/muncim, clădim iubind, murim...” (Mariana Bilic, Să nu privești niciodată în urmă)

După ce am fost îndemnați să nu privim niciodată în urmă, Doru George Pascal ne-a invitat să privim în… viitor, prin intermediul unui fragment de roman, ”Ultima carte”: „Dau pagina. Urmăresc cuvintele țesute în propoziții și fraze. Citesc cu multă atenție, dizolvând sensul fiecărui cuvânt în parte. Atât mi-a rămas. Această carte scrisa cu 93 de ani în urmă. E interzis, știu că e o crimă să deții cărți. Chiar și una singură. Căci altele nu mai am. O citesc a zecea,.... ba nu, a cincisprezece oară! Dar de fapt nici eu nu mai știu, fiind singura. Știu ce urmează în fiecare pagina. Ridic privirea. Calendarul îmi spune că azi e marți, 11 octombrie 2041…- Cetățene Hugo, cartea este otravă! Otrava este extincție!.... îmi urlă în față unul din idoli. Fotografie cartea. Apoi o aruncă jos și-i dădu foc. Printre limbile de foc, se zărea arzând coperta pe care scria <1984>…”

…În 2025, George Mahalu, Carmen Mahalu, Constantin Horbovanu, Valerian Bedrule, Ovidiu Donisă, Monica Buhac, Mariana Bilic, Gabriel Todică, George Sauciuc, Doru George Pascal, Luminița Reveica Țaran, Paraschiva Abutnăriței și Ioan Abutnăriței au scris o altă carte, nici prima, nici ultima, o carte de inimă și pentru inimă, în care personajul principal a fost Revederea.

Așa, destinul cărților a fost povestea unei zile care va fi arsă doar pe rugul amintirilor.

Luminița Reveica Țaran