În slujba credinței și a neamului

Așa-numitele „Conferințe pastorale” sau „Consfătuiri pastorale” care au luat ființă în 1857, în luna februarie, prin „emisul consistorial” din același an, s-au organizat în intenția perfecționării serviciului pastoral și a slujitorilor acestora în „scopul sporirii sfintei biserici și-n interesul vital al progresului și culturii clerului greco – ortodox bucovinean”.

Dintre aceste conferințe extrem de instructive sub aspect științific și moral o vom alege din colecția mea pe cea a preotului Dimitrie Brailean, „pastoriu spiritual gr. art. Baiasesti” (Băișești – sat pitoresc din Bucovina, județul Suceava) din 1881, care s-a păstrat în manuscris (scris într-o frumoasă limbă veche românească, întrebuințând alfabet latin) și vom face câteva considerații asupra acesteia.

Credem că prin aceste succinte însemnări vom adăuga o pagină la istoria bisericii române și vom oferi un îndreptar profesional pentru preoții de astăzi.

După câteva considerații privind înalta misiune a preotului, a cărui chemare nu e străină de planul divin – și exemplul Sfântului Pavel este concludent în această privință – cuvântarea stăruie asupra îndemnului pe care Isus l-a adresat apostolilor: „V-am alesu și v-am ordonat ca să mergeți și să vă învățați toate gintele” (Matei 28,19)

Dintr-o astfel de înțelegere a lucrurilor decurge necesitatea îmbogățirii necontenite a cunoștințelor de tot felul de către preoți, în special a celor teologice: „Cearcă mai întâiu împărăția ceriului și celelalte ți se vor adăuga, deci să ne fie tot mereu `naintea ochilor sublimitatea preoției noastre și grația supranaturală prin care ne destingem de lume: „Voi nu sînteți din lume ci eu v-am alesu din lume” (Ioan 15,20).

În consecință, chemarea preoțească nu se poate desăvârși decât printr-o înaltă moralitate și un studiu permanent al textelor sacre, ca și prin subordonarea intereselor personale celor divine.

Drept urmare menirea adevăratei conștiințe duhovnicești este de a-și analiza în fiecare clipă faptele săvârșite și de a verifica mereu dacă și-a împlinit datoria!: „Să ne cercăm deci dară lăuntrul nostru deamănuntul și să ne examinăm cugetul nostru fără părtinire și să constatăm ce feliu de păstori suntem noi, buni sau năimiți? Suntem noi gata a pune sufletul nostru pentru turma noastră? Ori poate când vin lupii lăsăm oile noastre pradă și jacu răpitorilor? Să ne aducem bine aminte la câte acte istorice și morminte cumpenitoare s-au purtat unii din clerul nostru bucovinean asemenea păstorilor celor năimiți lăsând turma, țara și biserica pe mâinile străinilor”.

Demn de remarcat este faptul că printre aceste numeroase îndatoriri misiunea redeșteptării conștiinței naționale se înscrie ca un imperativ învăluit de o aură de sacralitate: „Ce inteligență națională posedăm noi în poporul nostru în comparare cu alte națiuni cari locuiesc dimpreună cu noi pe pământul străbunilor noștri, câte școli naționale române numărăm noi în Bucovina? Au doară nu si numescu și școalele poporale școli interconfesionale?! Deși sunt ele subvenționate dintr-un fond confesional! Și dacă avem școli de acelea interconfesionale, atunci să ne întrebăm în câte comune în ținutul Humorului le avem?

Trădarea intereselor naționale prin servilismul umilitor față de legile și practicile străinilor nu poate fi, în viziunea lui Dimitrie Brăileanu, decât un mare sacrilegiu: „Și de ce să fie a noastre școli poporale române interconfesionale? Pe când tot aici în țara a Israiliților – sunt israilite și a protestanților sunt protestantice? Răspunsu ni-l putem da noi înșine – pentru că clerul nostru au dat școalele din mâna sa și nimene n-au protestat contra hotărârei senatului imperial de atuncea”.

În acest context proclamarea adevărului istoric și denunțarea spolierii sumelor acordate de către statul habsburgic bisericii devine o datorie de onoare care servește conservării „inteligenței și averii noastre”. Dintr-un elan patriotic autentic este deplâns analfabetismul primarilor români și este stigmatizată rușinea pe care o încearcă preoții români în a vorbi între ei pe stradă limba părinților lor: „Când se întâlnescu doi preoți laolaltă vorbescu tot feliul de limbă numai cea română nu le place ...”

Cu o reală subtilitate, recunoscând înalta oblăduire a împăratului Franz Joseph, autorul cuvântării este de părere că preoții trebuie să devină nu numai călăuzitorii, ci și conducătorii poporului lor: „Să ne comparăm cu conducătorii altor națiuni și confesiuni și să studiem cu atențiune și pietate, cum își apără clerul (catolic îndeosebi) interesele bisericii sale și a poporului său păstrându-i averea dimpreună cu inteligența lumeană conducându-l și cultivându-l în școli naționale – confesionale și crescându-l în datinile religiunei moștenită de la străbuni”.

În concluzie, slujind aceluiași Dumnezeu, adică, nefiind unii ai lui Pavel (ortodocși) și alții ai lui Petru (catolici), ci toți ca amicii lui Christos, preotul nu trebuie să-și uite nici o clipă misiunea sa, fie chiar și cu prețul jertfei: „Să lăsăm și noi posterității isvoare de șciință precum moștenim și noi arme biruitoare de la sfinții părinți care luptau prin sinoade, jertfindu-și în polemici și viața sa”. Numai astfel moștenirea duhovnicească poate deveni o adevărată comoară a neamului.

Prof. Arhid. Ștefan Hreniuc