Copiii – cartea de vizită a părinţilor

Creşterea copiilor reprezintă pentru părinţi, pentru societate cel mai deplin act – bucuria vieţii acestora.

Copiii sunt şi ar trebui să fie cartea lor de vizită.

Pe lângă bucuria pe care o declanşează apariţia unui copil, părinţilor le revin nenumărate responsabilităţi, o mare răspundere pentru educaţia lor, pentru formarea lor ca oameni, ca cetăţeni, ca adevărate personalităţi.

Familia este un veritabil univers, care focalizează şi transmite valori etice. Ea îi învaţă pe copii alfabetul regulilor elementare de purtare civilizată.

Preocuparea părinţilor pentru comportamentul şi conduita copiilor trebuie să fie o preocupare majoră.

Numai dragostea şi dorinţa de a-i îndestula cu de toate nu sunt suficiente. De altfel, prin lege chiar se stabileşte responsabilitatea acestora, în special pentru minori.

Prin dependenţa biologică a copilului faţă de părinţi, filiaţiunea implicând transmiterea fondului ereditar, prin dependenţa educaţională, socială a familiei, ea constituie primul mediu şi cel mai intim pentru dezvoltarea lor.

Ea reprezintă cadrul firesc de formare a copilului.

Fiecare familie reprezintă caracteristici proprii care conduc la conturarea unei formule educaţionale specifice, condiţionate de multitudinea factorilor existenţi.

În acest ansamblu, afectivitatea exprimată prin prezenţa mamei, autoritatea tatălui şi experienţa infantilă - prin existenţa fraţilor şi surorilor – reprezintă condiţiile naturale de educaţie.

De la naştere şi până la 7 ani, copilul îşi însuşeşte primul nivel de conduită morală.

Acum îi învăţăm pe copii să fie afectuoşi, respectuoşi, să discearnă binele de rău, să fie recunoscători etc.

Este aşa-zisa educaţie alb-negru. Între 7 şi 10 ani copilul îşi însuşeşte un al doilea nivel de conduită morală ce se exprimă prin ansamblul de trăsături de caracter, cum ar fi simţul onoarei, al solidarităţii, al camaraderiei. Cea mai importantă achiziţie a acestei vârste este câştigarea sentimentului datoriei, legat de cristalizarea atitudinii faţă de muncă. Copilul primeşte anumite atribuţii. Să strângă patul, să spele uneori vasele, să ajute la bucătărie, la curăţenie.

Primele deprinderi de comportare au un rol decisiv.

Trebuie multă răbdare, înţelegere, exigenţă, dăruire, grijă, devotament şi în special multă, multă iubire.

„Căci unde dragoste,

Nimic nu e”.

- citat din Biblie -

Prin regimul ei educaţional, familia formează simţul cumpătării în năvala dorinţelor, al hărniciei bine orientate, al înţelegerii necesităţii de a lupta cu greutăţile şi a le învinge.

Familia acţionează o perioadă îndelungată de timp, adânc în straturile interne ale personalităţii în dezvoltare, în cristalizarea caracterului moral al tinerei generaţii.

În perioada 10-15 ani se dezvoltă morala prieteniei, a colegialităţii, se nuanţează şi se diferenţiază conduita faţă de partenerii de sex opus, se formează baza de convingeri pentru marile virtuţi morale:

- dezvoltarea simţului civic de integrare socială

- marile valori sociale ce devin elemente de angajare pentru tineret.

Familia exprimă sinteza interferenţei celor trei factori:

- ereditate

- mediu

- educaţie (şcoală).

Cu toate că educaţia în familie are loc în momente nemijlocit legate de faptele de fiecare zi, aparent neînsemnate, rezultatele ei se strâng treptat, pe o perioadă îndelungată de timp.

Ea se realizează ca o influenţă latentă, permanentă, ce se face prin complexitatea atitudinilor de fiecare zi.

În numele sublim al iubirii nu ne este îngăduit să nu pretindem nimic copiilor, de teamă să nu le „stricăm” copilăria.

Tocmai pentru că ne iubim copiii ca pe ochii din cap trebuie să fim obiectivi în deciziile pe care le luăm, să înlocuim dragostea oarbă cu înţelepciunea, să înlăturăm orice fel de exagerare...

Nici răsfăţul şi nici predominarea mijloacelor de constrângere şi admonestare nu sunt bune.

Părinţii care se lasă pradă dispoziţiilor de moment nu vor putea educa un copil perseverent, hotărât, tenace.

Succesul atingerii obiectivelor propuse constă în modul în care părinţii ştiu să devină prietenii lor, în solicitudinea şi migala cu care ne aplecăm asupra problemelor lor, asupra cunoaşterii firii şi caracterului fiecăruia. De aici, tratarea individuală.

Atitudinea dominatoare a familiei ce se manifestă prin intervenţii directe (bătaie, jigniri) dovedeşte prezenţa unor stereotipuri moralizatoare, a unei insuficiente înţelegeri a actului educaţional şi pregătire. Tactul, experienţa de viaţă suplinesc multe cunoştinţe în materie de pedagogie. Educaţia nu este un lucru uşor de realizat şi, mai ales, nu vine de la sine.

Se întâmplă uneori ca părinţii să înţeleagă clar obiectivele ce trebuie atinse, dar să nu găsească soluţia cea mai potrivită, cele mai bune soluţii.

Nu trebuie să considerăm că există o metodă anume. Nu există reţete.

Părinţii să urmărească cu grijă cum îşi îndeplinesc ei îndatoririle cotidiene, să-i stimuleze, să-i recompenseze, să fie grijulii şi prietenoşi.

Cea mai valoroasă calitate a unui părinte este tactul.

Forţa de convingere, autoritatea mamei sau a tatălui nu constă în comandament, nu în severitate, ci în puterea de sugestie, în solicitudinea pe care le-o acordăm, în înţelegerea lor ca indivizi.

Să nu uităm ce rol imens are legătura cu şcoala.

Orice abatere ar comite ei în primul rând vina o poartă părinţii.

Familia este considerată prima şcoală a copilului.

În literatura de specialitate se menţionează ca având o importanţă deosebită în formarea personalităţii experienţa oferită în perioada primei copilării, când plasticitatea celulei nervoase este maximă. Nu ne este indiferent dacă fiul sau fiica devin doar admirabili specialişti, dacă ei nu sunt în primul rând oameni.

Să nu scuipi pe trotuar, să nu înjuri, să nu arunci hârtiile la întâmplare, să ai o ţinută decentă, să saluţi cuviincios, să fii punctual, să foloseşti un limbaj corect, să sari în ajutorul celor accidentaţi, al celor mai în vârstă, iată câteva imperative ale unui om educat.

Şi mai este şi şcoala vieţii.

Nu, niciodată nu-i de prisos să vorbim despre codul scris sau nescris al manierelor.

Mereu vie şi proaspătă, neîncetat viguroasă, atentă şi nedomolită, educaţia şi autoeducaţia sunt un învăţământ veşnic, o şcoală fără vacanţe, una dintre cele mai mari şcoli pe care le-a durat omenirea.

Nimic nu-ţi dăruie o mândrie mai mare şi mai frumoasă decât convingerea că nu treci surd şi orb prin lunga şcoală a vieţii.

Ea râvneşte să-ţi înnobileze sufletul, să-i dea o înfăţişare armonioasă, să te facă folositor, să-ţi dea statornicie în viaţă, în muncă, ea este dascăl şi prieten.

Oamenii astfel formaţi şi educaţi nu rămân niciodată repetenţi.

A te purta corect, a avea o conduită civilizată, este cea mai frumoasă virtute!

Cu toţii dorim să trăim frumos, căci echilibrul trăirii frumoase este cel mai de preţ trofeu!

Profesor gr. I

Silvia Orban Meder

Suceava, 2015