Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Figură marcantă a epocii sale, diplomat şi militar prin excelenţă, campion al luptei de apărare a credinţei strămoşeşti, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt este, deopotrivă, erou naţional şi personaj de legendă. Domnia sa, desfășurată între 1457-1504, a fost cea mai îndelungată domnie până la încoronarea regelui Carol I (1866-1914).

Deşi era „os domnesc”, – tatăl său fiind Bogdan al II-lea, nepotul de frate al lui Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor, iar mama sa, doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor –, copilăria şi adolescenţa îi sunt trecute sub tăcere, din motive necunoscute. Anul naşterii sale nu este nici el consemnat, însă istoricii, pe baza documentelor, consideră că este vorba despre 1435 sau 1438/1439.

Cel mai frumos portret al domnului moldovean, considerat totodată cea mai autentică reprezentare a sa, se păstrează pe Tetraevangheliarul de la Humor, copiat în anul 1473 la Mănăstirea Putna, de către ieromonahul Nicodim. Binecredinciosul voievod apare redat în genunchi, oferind manuscrisul Preasfintei Fecioare Maria, aşezată pe tron cu Pruncul în braţe; domnul, ilustrat cu plete blonde şi ochi albaştri, este îmbrăcat într-o tunică de brocart roşu deschis.

După uciderea tatălui său, Bogdan al II-lea, de către Petru Aron, fratele lui Bogdan, la Reuseni, în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, doamna Oltea Maria, mama sa, s-a călugărit, închinoviindu-se la Mănăstirea Probota, iar tânărul Ştefan s-a refugiat în Transilvania, la curtea lui Iancu de Hunedoara, cu care Bogdan al II-lea încheiase mai multe înţelegeri, în care îl numise „părintele său”. După moartea acestuia, survenită la 11 august 1456, a trecut în Țara Românească, la curtea lui Vlad Țepeş, vărul său.

În aprilie 1457, tânărul Ştefan, în fruntea a şase mii de oşteni, munteni şi moldoveni, a pornit război împotriva lui Petru Aron. Cele două bătălii câştigate împotriva lui Petru Aron, la Doljeşti, pe Siret (12 aprilie 1457), şi Orbic, în ţinutul Neamţului (14 aprilie 1457), precum şi descendenţa domnească îl îndreptăţeau să acceadă la tronul Moldovei.

Cronicarul Grigore Ureche, în Letopiseţul Țării Moldovei (1642-1647), – prima lucrare istoriografică în limba română ce reconstituie istoria Moldovei de la 1359 până la 1594 –, consemnează printre multe altele şi momentul ungerii lui ca domn, la locul numit Direptate, de către mitropolitul Teoctist al Moldovei, în aprilie 1457.

Binecredinciosul voievod era conştient că Moldova, ca şi celelalte Țări Române, constituia „poarta creştinătăţii”, interpunându-se între valul otoman şi Europa creştină, aşa cum se exprimă în scrisoarea trimisă principilor Europei după bătălia de la Podu Înalt (Vaslui) din 10 ianuarie 1475. Țările Române constituiau punctul de sprijin şi întărire a Ortodoxiei, mai ales după căderea Constantinopolului sub otomani (1453). Din acest motiv, domnii români ofereau ajutoare substanţiale atât Athosului, cât şi întregului Răsărit creştin, iar Ştefan, domnul Moldovei, nu s-a abătut de la această cutumă.

Întreaga domnie a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt este străbătută de un puternic filon religios, dar nu în sens pasiv şi accentuat mistic, ci în sens de slujire, adică de activare a credinţei prin faptele iubirii. Pur şi simplu, în contextul istoriei naţionale, chipul domnului polarizează în jurul său toate energiile, în timp ce domnul însuşi se lasă călăuzit de Dumnezeu şi de Cuviosul Daniil Sihastrul, la sfatul căruia, pentru fiecare luptă purtată, indiferent de rezultat, ridica o biserică.

Vrednicul voievod este o sinteză a patriotismului naţional, un simbol al dreptăţii şi responsabilităţii faţă de popor. Nădejdea nestrămutată în izbândă, lupta pentru păstrarea neatârnării şi devotamentul faţă de supuşii săi au fost liantul ce l-a unit cu poporul său, care l-a urmat cu credinţă şi jertfelnicie.

Greutăţile pricinuite de pierderile aduse ţării de numeroasele războaie, durerile cauzate de gută şi de rana de la picior nevindecată, – primită, încă din tinereţe, într-o luptă de la Cetatea Albă –, precum şi podagra care l-a chinuit în ultimii doi ani ai vieţii, sunt cele care i-au încercat viaţa până la strămutarea sa la cele veşnice, în ziua de 2 iulie 1504. Astfel, a trecut la Domnul cel care a fost numit de Papă „atletul lui Hristos”, înconjurat fiind de iubirea şi de preţuirea sinceră a familiei, a sfetnicilor, a oştenilor şi a întregului popor, adică de toţi cei „care-l cinsteau ca pe un părinte al tuturor”. Însuşi medicul străin Mathaeus Murianus, cel care l-a îngrijit în ultimii ani de suferinţă, scria că domnul moldovean „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aceste cuvinte confirmă, ca şi scrierea lui Neagoe Basarab adresată fiului său Teodosie, că încă din vremea slăvitului voievod Ştefan cel Mare principiile de domnie erau practicate în Țările Române în spiritul umanismului creştin, pe care-l va proclama mai târziu Erasmus de Rotterdam, şi nu în spiritul secularizatei politici postulate de Machiavelli, specifice de altfel Occidentului latin.

Cronicarul Grigore Ureche scria: „Pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire, în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, cunoştea toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti (sfântul) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia n-au ajunsu”.

Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare este sfânt şi a fost sfânt, pentru că aşa l-au socotit românii vreme de cinci sute de ani. Sfânt este pentru faptele sale cele multe şi mari, pentru smerenia, dreptatea şi credinţa sa. Prin credinţa şi faptele sale, el şi-a făcut numele nemuritor şi şi-a asigurat slava cea veşnică.

Deşi canonizarea lui a stârnit unele controverse, considerăm că acestea nu sunt întemeiate. Contraargumentele trebuie privite nu numai prin prisma perioadei în care a trăit, la care se referă de altfel şi cronicarul, ci şi prin ceea ce a lăsat el moştenire Moldovei; acea zestre de credinţă care ne face să gândim nu la cele imanente, ci la viaţa cea veşnică, făgăduită nouă de Hristos Mântuitorul. Prin tradiţie, uneori viaţa slăvitului voievod a căpătat o imagine oarecum deformată. Acest lucru s-a petrecut şi din cauza unor însemnări mai puţin îngăduitoare, ce au drept autori pe unii dintre adversarii domnului; să nu uităm că aceştia proveneau din rândurile marii boierimi, ce s-a văzut lipsită de unele dintre privilegiile sale.

Istoricii nu pot aduce dovezi decât despre un singur fiu născut în afara unei căsătorii legiuite, fiu care s-a dovedit a fi cel mai vrednic urmaş al său, Petru Rareş, pe care l-a şi recunoscut, semnând şi un hrisov de confirmare a calităţii acestui moştenitor ca fiind de „os domnesc”.

Cât despre Alexăndrel, deşi s-a vehiculat mult timp ideea că şi el ar fi fost născut dintr-o legătură extraconjugală, ar fi de fapt fiul Evdochiei de Kiev, prima soţie a lui Ştefan, aşa cum reiese din studierea mai multor documente şi inscripţii din acea epocă. Chiar dacă au circulat zvonuri şi despre alţi copii din flori, nu au putut fi aduse dovezi în acest sens. De altfel, era cunoscută practica unor pretendenţi la tron de a-şi justifica pretenţiile prin ascendenţa domnească. Iar faptul că Ştefan s-a căsătorit de trei ori nu trebuie condamnat, dacă se are în vedere că domnul voia să asigure continuitatea familiei muşatine, iar majoritatea copiilor săi, în special băieţii, au murit la vârste fragede.

Fără îndoială, multe aspecte ale vieţii sale se vor lămuri – şi vor confirma totodată dacă evlavia poporului pentru faptele sale de credinţă este sau nu îndreptăţită – atunci când accesul la documentele luate de călugării greci de la mănăstirile închinate şi duse la Muntele Athos (în 1864) va determina o aprofundare a cunoştinţelor noastre despre epoca ştefaniană.

Este demn de amintit ceea ce a spus episcopul Anastasie al Râmnicului în 1904, cu prilejul sărbătoririi a patru secole de la mutarea la cele veşnice a vrednicului domn: „Rugăciunile înălţate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum şi sfânta jertfă ce s-a adus în acel lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreşit i-au câştigat iertarea păcatelor. În această credinţă a împodobit el pământul ţării cu biserici şi credinţa lui l-a mântuit”.