Scadenţa... la scadenţă

La noi şi pretutindeni, actorii au fost totdeauna activ implicaţi în mişcările revoluţionare ale vremii. Costache Aristia, cel care a pus bazele teatrului cult în Ţara Românească şi care, la 1852, a înfiinţat, împreună cu Heliade, Teatrul Naţional din Bucureşti, a participat activ şi la răscoala lui Tudor Vladimirescu, şi la revoluţia de la 1848. Actorul ieşean Ion Poni, care juca în spectacolele „Teatrului cel Mare” de la Copou, a ajuns la închisoare după înăbuşirea revoluţiei de la 1848. În decembrie 1989, primii prefecţi în câteva judeţe (Bacău, Arad ş.a.) au fost actori ai teatrelor din respectivele oraşe.

A existat şi un moment, din păcate total ignorat, al participării efective a oamenilor de teatru ieşeni la evenimentele din 1989. Utilizând mijloacele la îndemâna lor, adică, scena. Nu revendică nimeni certificate şi privilegii de revoluţionar, nici nu se cuvin supraevaluate semnificaţiile momentului respectiv; a existat, însă, un gest protestatar real, ce n-ar trebui trecut cu vederea, barem pentru a fi înregistrat la addenda în cronica urbei. La sfârşitul lunii decembrie 1989, pe scena Teatrului Naţional se prezenta în premieră piesa lui Elias Canetti „Scadenţa” (regia, Ovidiu Lazăr), un text literalmente exploziv, care nu putea fi interpretat altfel decât ca un protest vehement la adresa tiraniei şi dictaturii. În clipele acelea, ţara dădea în clocot. Pe fondul evenimentelor de la Timişoara, titlul piesei căpăta îngrijorătorul plus de semnificaţie ce a alarmat forurile locale până într-atât încât unii „factori de decizie” pur şi simplu s-au ferit să participe la vizionarea oficială, iar alţii au dispărut înainte de începerea discuţiilor finale – fapt niciodată întâmplat până atunci. De altfel, au „evadat” şi din sală, în timpul reprezentaţiei, nu puţini spectatori, pur şi simplu înspăimântaţi. Iar aplauzele la scenă deschisă s-au transformat în ovaţii şi replica antitotalitară a început să fie salutată prin ridicări în picioare – datorită şi faptului că actorii apăsau, ca niciodată la repetiţii, pe tâlcurile-dinamită.

Nu mai era vorba de „fitile” şi „şopârle”, ci literalmente de chemări şi îndemnuri rostite fără ezitare, violent potenţate de forţa ce-o dă cuvântului scena. Pot depune mărturie actorii din „Scadenţa”: Emil Coşeru, Teodor Corban, Mihaela Arsenescu ş.a. Practic, premiera era prezentată fără aprobarea Comisiei de vizionare! Interesant este şi cum s-a putut „strecura” acest titlu în repertoriul supus unor n aprobări, una mai exigentă şi mai restrictivă decât cealaltă. S-au utilizat vicleniile obişnuite de altfel, de care făcea uz întreaga strategie repertorială, fie ea teatrală, cinematografică ori editorială: secretariatele literare, redacţiile, casele de filme s-au deprins să alcătuiască rezumate de prezentare şi susţinere a propunerilor până-n marginea lozincii: sunau „cum trebuie să sune”; nu prea aveau legătură cu fondul lucrării, dar rezonau convenabil la „foruri”.

Pentru a susţine „Scadenţa” am adus şi două argumente suplimentare; fiecare în parte nu însemna prea mult, dar luate împreună, căpătau greutate: era vorba de un scriitor bulgar distins cu Premiul Nobel. Un condeier din „lagărul socialist” deci, şi bulgar pe deasupra, prezenta suficientă încredere, iar Nobelul atribuit unui „riveran” dunărean sugera că va putea fi cândva sărbătoare şi pe uliţa noastră. N-aveau de unde şti cei ce ne supravegheau strict repertoriile că Elias Canetti, născut la Ruse, a rămas în Bulgaria până la vârsta de... 6 ani; încă mai trăia în 1989... dar era de mult cetăţean britanic. Sigur că astfel de „nevinovate” păcăleli prezentau un anume risc, putând avea final încheiat cu „măsuri organizatorice”, dar premiera ieşeană din decembrie 1989, marcând consonant chiar scadenţa domniei cenzurii şi dictaturii, n-a avut şi n-are alte consecinţe şi implicaţii decât dacă-i aşezată într-un context mai larg, acela în care-s incluse şi acţiunile revendicative nespectaculoase şi, totuşi, premonitorii, din 14 decembrie, „Scadenţa” reprezentând modestul obol al actorilor. (Nu întâmplător spectacolul a fost imediat preluat şi difuzat de Televiziunea de la Chişinău, fiind considerat util şi necesar în acel fierbinte moment politic moldav.)

P.S.

Cea mai cretină întrebare pusă de un gazetar tv: o fătucă dotată cu microfon alerga pe lângă infractorul capturat sâcâindu-l obsesiv cu aceeaşi întrebare: „De ce aţi violat-o?”