Religie și politică (II). Interferențe, intransigențe, intoleranțe

Dușmănia dintre iudei și mahomedani începe în Ierusalim. S-a bazat pe intransigență religioasă, a evoluat în ură de rasă, iar răbufnirile acestei dușmănii zguduie din când în când Lumea care află cu acest prilej cine deține controlul pe scena politico-economică internațională. Această națiune mică - evreii - dar curajoasă, ar putea fi simpatizată chiar dacă dorința lor de a se impune irită pe tributarii unei morale de Ev Mediu care-și motivează teama de „evoluții periculoase” pe o analiză subiectivă a perioadei de la Războiul de șase zile (1968) până astăzi, când statul Israel deține arma atomică și este prezent în băncile de informații ale sateliților.

Creștinii din Europa și SUA privesc cu îngrijorare „capetele de pod” strategice pe care musulmanii le-au creat în centrele celor mai importante state europene. Elementul islamic afectează în special Germania, Italia și Franța. Compoziția populației în centre precum Berlin, Amsterdam, Lyon, Marsilia, Lisabona, Madrid ș.a.m.d. este în pericol de a fi diluată datorită emigrației masive din Orient și Africa.

Unii istorici se întreabă de ce s-a mai vărsat atâta sânge la Poitiers (732 d.Hr.), pentru a-i învinge pe sarazini (islamici), dacă s-a lăsat în voia sorții Bizanțul - frământat de intransigențe religioase între creștini - care stătea de secole stavilă barbarilor și islamicilor în drumul lor spre Europa. Despre România, care secole la rând după căderea Bizanțului a fost zid în fața tendințelor de expansiune ale Imperiului Otoman, cine se mai întreabă de ce nu este tratată cu respectul cuvenit. În fond, Europa ne este îndatorată.

Unii politicieni se întreabă dacă va fi posibilă realizarea Proiectului European pentru care se fac destule sacrificii, atâta timp cât Capitalul se află în alte mâini, care pot oricând să controleze viabilitatea Uniunii Europene. O bună parte dintre europenii impacientați și-au întors privirea de la valorile democrației. Ei consideră că schimbând legile vor îngrădi libertatea cultelor, vor opri emigrația și astfel vor salva Europa Creștină. Aceștia sunt „miopii” care nu văd pericolul discrepanțelor economice între țările membre și „surzi” la strigătele copiilor înfometați din Lumea a treia, o lume care datorită foamei și lipsurilor, cu siguranță, va exploda.

În spațiul Europei, copiii Romei și ai Bizanțului se „înghiontesc” și refuză să înțeleagă. Relațiile dintre Biserica Creștină Ortodoxă și Biserica Creștină Catolică (Vatican) au cunoscut o fază și mai critică, când Vaticanul a preluat cu prea mult zel refacerea Bisericii Catolice în țările din fostul bloc comunist. Această politică a zgândărit naționalismul prezent în această parte a Europei. Ortodoxia, la rândul ei, nu se manifestă omogen pentru un dialog ecumenic. Dacă războiul dintre Croația catolică și Serbia ortodoxă nu a produs schisme, lupta dintre romano-catolici și ortodocși în Ucraina rămână deschisă, așa cum deschisă rămâne confruntarea dintre Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, ambii ortodocși.

Este absolut necesar ca statele creștine să găsească limbajul comun, să creeze punțile de legătură pentru un dialog cu toate religiile. Încercările unite ale Politicii și Religiei vor oferi celor disperați posibilitatea unei conviețuiri pașnice. Apariția la nivel mondial a sectelor și chiar a unui satanism declarat fără rezerve este o realitate. Cheia rezolvării este în raportul Știință - Religie și în ceea ce Leibniz numea: perennis quaedam philosophia.