Religie și politică (I) (interferențe, intransigențe, intoleranțe)

Cele trei religii monoteiste: iudaică, creștină și islamică nu au reușit să dezvolte până azi relații de comunicare și înțelegere reciprocă. Istoria zbuciumată în spațiul Orientului Mijlociu - care se reduce, de fapt, la lupta unor națiuni pentru existență - a făcut Ierusalimul să fie locul de întâlnire al celor trei religii. Profeții Moise și Mohamed, precum și Isus, Mântuitorul creștinilor, au fost și sunt adorați de către credincioșii lor, care refuză să vadă drumul păcii și al colaborării, refuză să se accepte și să nu se distrugă reciproc în războaie  devastatoare, atât timp cât toți cred, de fapt, în Unul Dumnezeu.

Dumnezeu îl iubește pe om, însă istoria nu pomenește nici o perioadă de prietenie sau toleranță între credincioși, adepți ai celor trei religii. Aceste sentimente nu se impun prin legi, ele sunt coordonate ale moralei credincioșilor, care morală este, din nefericire, rezultatul unei propagande totalitare, a religiilor monoteiste, într-o perioadă în care omenirea se zbătea, într-adevăr, între Întuneric și Lumină, pe un fond social feudal, unde sclavia - a cărei dâră rușinoasă, s-a văzut până la sfârșitul sec. XIX - era forța motrice a societății. Astfel, iudeii sunt considerați responsabili pentru răstignirea lui Isus Mântuitorul creștinilor - cu mult înaintea de distrugerea statului Israel de către romani (70 d.Hr.) și împrăștierea lor în toate colțurile lumii.  Această vină, care nu a fost recunoscută niciodată de către iudei, stă la baza așa numitei „probleme iudaice”, unul din motivele pentru care o întreagă națiune (evreii) a fost condamnată la izolare. Succesele în știință și perfecțiunea în artă, dăruite de geniile acestei națiuni, au fost de multe ori neputincioase în fața antipatiei născute dintr-o propagandă metodică. Teoria iudeilor despre „Poporul ales” al lui Dumnezeu (expresie a instinctului de conservare al unei națiuni prigonite, un sentiment de auto-îmbărbătare a individului și a comunității în efortul de a păstra cultura, limba și religia de-a lungul unei întinse perioade de pribegie) a fost speculat de adepții naționaliști ai teoriei diferențelor etnice din lume. Astăzi, statul Israel este o prezență în raport cu care se cere revizuită atitudinea morală a arabilor, cât și a creștinilor din toată lumea.

Arabii, la rândul lor, sunt acuzați de istorie pentru faptul că au declanșat Războiul Sfânt (Jihad) ce urmărește, în ultimă instanță, extinderea „imperialist-religioasă” în Asia, Africa și Europa. Totodată, ei sunt priviți ca urmași ai „Îngerilor Războiului” sau „hoarde” ale violenței și tiraniei. Nu cumva, în spatele acestei mentalități se ascunde teama de un „dușman” al civilizației europene? Arabii sunt moștenitorii unor străvechi civilizații. Valorile acestor civilizații împodobesc muzeele europene și amintesc de faptul că filozofii greci au fost traduși în arabă și apoi, prin Spania, regăsiți în Europa Evului Mediu. Din păcate, puțini sunt cei care n-au uitat că elementele arhitecturale sarazine au influențat arhitectura europeană... Dar, atunci erau alte timpuri, arabii erau mai săraci. După ce „bunul Allah” le-a dăruit petrolul au devenit și ei consumatori ai produselor civilizației occidentale.

Europa este acum îngrijorată că ideea ecumenică, care îi animă încă din sec. VIII d.Hr., le poate deschide „pofta” pentru Renașterea islamică anunțată de Coran. Acest „imperialism religios” stârnește temerile de invazie ale Europei.