Peisaj mediatic

Trăim vremuri ușor de definit printr-un singur cuvânt:absurditate. Fără ierarhii valorice, fără obiective realiste, fără soluții pragmatice, raporturile în societate au devenit absurde. Să ne imaginăm cum trăiește omul de la țară, de la oraș, sănătos și cu mintea lucidă realitatea mediatică.

Voci răgușite, voci ironice, voci isterice, voci sâsâite, voci aspre, voci didactice, voci importante emit gâtlejurile care leagă capetele luminate ale criticilor de profesie de trupurile lor îmbrăcate scump, în stil clasic până la nonconformist. Aceștia se întrunesc regulat și explică ce-i bun și ce-i rău, fiecare după părerea lui. Nu au rezerve, pentru că nu este cine să-i tragă la răspundere. Își aleg cu grijă - ca să dea impresia că dialoghează - câte o victimă dintre motanii încălțați ai politicii. Niște neștiutori ai culiselor, încălțați de partide, de șefi, de sforari, de șmecheri. Îmbrăcați fără gust, bâlbâiți și molateci, sunt o masă de manevră care se holbează la capetele luminate ale criticilor care-i bombardează cu întrebări deranjante. De cele mai multe ori, moderatorii nici nu-i mai lasă să vorbească, pentru că dau ei din gură. Dacă motanii mai apucă să spună câte ceva, își ascund incompetența și uneori prostia cu aerul superior al celor care știu, dar nu vorbesc. Tehnica a fost însușită în perioada când - zic ei - nu aveau legătură cu „serviciile”...

În timpul acestor dialoguri - eliptice de tematică - atmosfera se încarcă de ridicol. Strălucesc doar capetele luminate.

„Sunteți văzuți!”

”Puțină publicitate nu strică!” - ar răspunde motanii.

„Sunteți văzuți de oameni sănătoși, cu mintea lucidă.”

„Da, dar p-ăștia îi păcălim ușor; câteva neologisme, câteva teorii din alea, știi mata, câteva răbufniri daco-naționaliste, câteva promisiuni și asta-i. În democrație, totul este permiscă d-aia îi democrație.

Din când în când, la șezători mai este chemat și câte un șef deștept și bine îmbrăcat. Capetele luminoase ale comentatorilor știu când să-i taie elanul și cum să ocolească tema pe care, tot ei, au propus-o. Dacă șeful deștept o ține pe-a lui, nu mai este chemat.

„Dacă le zice așa bine, noi ce mai criticăm. Ne pierdem audiența. Lumea vrea numai chestii tari, comploturi, știri de senzație. Până la urmă, noi suntem formatorii de opinie.”

Motanii încălțați știu că băieții ăia care-i tot cheamă la șezători nu le fac niciun rău. Se răstesc la ei, îi ridiculizează și, dacă mai fac vreo năzbâtie - că nu-i nevoie de efort intelectual pentru asta - atunci să vezi publicitate. Așa că, până la urmă, tot ei reprezintă poporul.

Bănuim că omul simplu, de la țară, de la oraș, urmărind ce se întâmplă în jurul lui, se distrează copios. El știe că-n ograda lui toate au un rost: găina nu fată pui și vaca nu face ouă. Dacă-i ceri părerea și catadicsește să-ți răspundă, consideră-te fericit c-ai mai primit avertisment!

Poate fi ultimul!