Oameni pe care-i doare la bască

„Fericirea e cunoscută mai ales prin stările ei de absenţă”, spunea scriitorul franco-rus Romain Gary, şi mare dreptate avea. Dacă ne gândim fiecare în parte, putem număra pe degete dăţile când sufletul nostru a atins fericirea. De aceea, cumva îl invidiez pe patriarhul bisericii noastre, intitulat din oficiu „Prea-Fericitul”. Cum e cu fericirea asta, mai ştim şi noi; dar „prea fericirea” trebuie să fie uneori insuportabilă.
Dacă fericirea ar fi pe cartelă, tot omul ar apuca o cantitate suficientă, pentru a-şi duce zilele cu ea. Dar nu se petrec lucrurile aşa. Când s-a distribuit fericirea, unii şi-au tras cu tupeu partea leului. Şi-au burduşit conturile, în vreme ce alţii n-au apucat nici măcar o cantitate simbolică de fericire, cât să-şi ducă zilele.
Cred totuşi că titulatura de „prea-fericit” ar trebui extinsă, fiindcă avem semeni care nu ne prea seamănă, ei meritând din plin această gradaţie. Mă uit la adolescentul ăsta târziu de Tăriceanu: pârguit ca un harbujel, afacerist, fâşneţ, ajuns la a nu mai ţine minte câta şaibă maritală... Îl doare foarte undeva de toate: e un „prea-fericit”.
Băsescu pare şi el o halbă gulerată din care fericirea dă în spume pe afară; e tot un „prea-fericit”: râde, cântă şi dansează, fetele îi sunt rostuite... Doar când îl joacă pe deşte mahmureala, prea-fericirea îi mai scade, dar nu cu mai mult de câţiva mililitri.
Crin, nepoţelul bătrânei doamne Dina Patriciu, e şi el un „prea-fericit”, suge cu poftă la sfârcul Rompetrol şi nevasta i-a răposat la timp.
Iar colegul său Chiuariu chiuie şi el de „prea-fericire”, mai ales că s-a învârtit şi de-un mandat; dar nu de arestare, ci de deputat.
Apropo, nu cred că mai există ţară pe faţa pământului, unde mandatul de parlamentar să aibă atâtea în comun cu mandatul de arestare.