La Doctor...

… cu computerul. L-am tăbârcit în braţe, aşa cum am dus pisica la veterinar. Specialistul (voce gravă la telefon,  feţişoară de puşti de zici că nu-i vorba de una şi aceeaşi persoană) îmi face loc, printre fire şi şuruburi, pe un scaun din atelierul – ca să nu zic laboratorul – plin de monitoare pâlpâitoare, calculatoare autopsiate, prize, surse, căşti, şurubelniţe, piese disparate, vrafuri de hârţoage şi numai maestrul tranzistoarelor ştie să circule prin încăpere fără să agaţe şi să dărâme. Cald. Îl rog să dea drumul la aer condiţionat. „Desigur, da’ unde-i telecomanda?” Începe căutarea. Pe mese, sub mese, printre dosare, în spatele dulapurilor – nu-i. „A, iată mobilul colegului. Uneori, când pleacă, ia acasă telecomanda în loc de telefon.” Convenim să rămână uşa deschisă. E vineri după amiaza, numai noi în toată clădirea, cum e mai bine. Calculatorul meu e virusat. Villon ura de moarte crâşmarii care toarnă apă-n vin. Eu, reprezentant al veacului XXI, i-aş strânge de gât pe şmecherii care vâră tot soiul de porcării în nevinovatele calculatoare ale simplilor cetăţeni, dar mai întâi i-aş băga cu degetele în priză şi i-aş pune să înghită grămăjoara de şurubele, cu şurubelniţa în cruce cu tot! Explic doctorului de gardă că viruşii ca viruşii, ştergem tot, instalăm programele la loc, dar ce mă fac, nenorocire, în memorie am salvată jumătate dintr-un nou roman. Băiatul înţelege ce pierdere enormă ar fi pentru umanitate dispariţia acestui text inedit şi hotărăşte: „Îl copiem pe CD. Dăm afară hard discul şi scoatem romanul pe alt PC. Greu, dar se poate. Vreţi să vă rămână şi PKZIP.EXE? Sau aveţi ARJ.EXE?” De aici încolo, dialogul începe să şchiopăteze. Mi se cer detalii: „Să fie smkdy26 cu regiştrii UMOZ66, şi să rămână executabilii 39PPW?”

Drept să vă spun…

Atunci, mcdmwim is flemdcr op op smart. (N-a zis chiar aşa, dar asta am înţeles eu.) Să ştiţi că nu ne atingem de protocolul TCP. Macmids sfix tronq bubux. Vasvax pompadus putinex sfax ţanc. Se face!

Aduce alt computer, îl eviscerează în doi timpi şi trei mişcări. Ca un novice ce sunt, mă uimeşte hăul din cutia fermecată (ar fi loc să creşti porumbei!), apoi, cutez: „Chiar credeţi că se rezolvă?” „Musai, dacă-i vorba de un roman! Numai că, aşa cum se vede, hardul ăstălalt e de pe timpul XT-urilor, e-un PC-AT-286, nu-l suferă al dumneavoastră, aveţi PC modern.” Alt computer este aşezat pe altar şi-şi etalează măţăraia electronică. „Nu vrea nici asta. O să încercăm cu-n Quantum, ori Seagate, ori Western Union. Poate şi cu un Maxtor ori Fujitsu. Cababiba sfârxx xarf bingo mâţamea cordefete bam. (N-a zis chiar aşa, dar…) Caută, prin vraful de facturi, urma unui hard-disc compatibil. Iată-l. Apare, nu ştiu de unde, alt computer. Dezasamblare accelerată. Sârme. Piese. Abia acum, când mi-au mai trecut emoţiile, simt că mă înţeapă ceva din tăblia scaunului. „V-aţi aşezat pe o placă video. N-are nimic, e-o vechitură, EVA sau VGA, aşa ceva. Apropo: aveţi draiverele?” Cu umilinţă, recunosc: n-am (ce-or fi alea?) Începe căutarea pe internet. Le găseşte prin China. Vin de la Shangai cât ai zice peşte. După vreo trei ceasuri, pe podea e-o piramidă de drăcovenii şi carcase ce lucesc straniu în ritmul dictat de schimbarea imaginilor ce dansează pe ecranul monitoarelor mai ceva ca fluturii din Harry Potter. Într-un târziu, primesc discul cu romanul cadou: s-a salvat un viitor Nobel! Pup DVD-ul. Reasamblat, computerul meu îşi recapătă demnitatea şi misterul. Îl întreb pe magistru pe ce post e încadrat.

N-au computerist în schemă. Muncitor necalificat.

Unde ai învăţat, dom’le, toate astea?

Singur le-am învăţat.

Am toată admiraţia pentru aceşti tineri nemaipomeniţi. La vârsta lor, mâncam seminţe la bariera de la Iţcani.