Iisus mereu răstignit de copiii sistemului

Socrate, fără a avea dovezile de azi ale științei, știa că formarea minții omului se întâmplă în copilărie, adultul de mai târziu, oricâte competențe ar dobândi, rămânând rodul casei părintești sub aspectul conștiinței de sine sau – concentrând - cel al bunului-simț.

Amintit de Platon în ”Apărarea lui Socrate”, acesta le-ar fi spus judecătorilor care urmau să-l condamne la moarte: ”De cei mai vechi mă tem (...). Aceia sunt mai primejdioși, deoarece au reușit să vă convingă pe voi, încă de pe când erați copii”... Superbă retorică, dovadă a educației ”din tată-n fiu” - transgenerațional, așadar - și, totodată, că ”Iadul e tapetat cu intenții bune”, întrucât judecătorii, condamnându-l la moarte, credeau că fac un lucru bun..

Peste vreo 400 de ani, subliniind același adevăr, de pe cruce Iisus avea să rostească: ”Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!”.

În urmă cu vreo 500 de ani, călugării iezuiți, știind același lucru, emiteau principiul: ”Dați-mi un copil sub șapte ani și vă voi arăta Omul”: omul care urma să iasă din copilul al cărui creier – gol de convingeri și cunoștințe - era în formare.

”Cei șapte ani de acasă”, sintagma invocată ca argument al originii bunului-simț sau al lipsei acestuia - dacă adultul a provenit dintr-un copil crescut ”pe stradă”, cu gașca – este și ea bine-cunoscută.

Epigenetica și neuroștiințele existențiale – ultimele, și prin imageria dinamică - vin de ceva vreme cu dovezile științifice ale ”formatării” creierului omenesc în primii 7-8 ani de viață, influența mediului scăzând drastic spre pubertate. Este vorba de intervalul vârstei în care creierul copilului, funcționând predominant prin unde theta – 4-7 Hz, ”unde de hipnoză” – este receptiv la tot ce simte, aude și vede în jur, descărcând în subconștient comportamentele și atmosfera ambientului, cele care-i vor genera caracterul. Francezii au un termen sugestiv: ”télécharger” - adică, a încărca de la distanță.

Este o realitate în urma căreia, indiferent de câte cunoștințe, competențe și abilități – profesionale, casnice, artistice, culturale etc. – ar dobândi, adultul va avea o purtare asemănătoare oamenilor apropiați și dominanți din mediul în care, în intervalul amintit, a trăit; uneori, chiar o purtare identică!

Este un fapt lesne deductibil că nu trebuie ca un copil să fie orfan spre a fi pervertit. Se va întâmpla asta în propria casă părintească, dacă acolo lucrurile au fost marcate de realitățile familiei disfuncționale, loc unde principiile etice – sau morale, pentru cine preferă – au fost mereu încălcate și substituite prin diverse prejudecăți, hazardul poftelor și intereselor momentane, prin obiceiuri toxice ori ritualuri lipsite de iubire și respect.

În contemporaneitatea modernă, unde părinții sunt ”ocupați” – ocupați cu câștigul bănesc! – de bunăvoie și de la vârste fragede, aceștia își abandonează copiii unui sistem, el însuși făurit și funcționând prin oameni asemenea lui: căminul, grădinița, anul pregătitor, școala și ”after school”-ul, permițând tinerelor ”victime” doar să doarmă acasă.

Astfel, noțiunea de ”copil instituționalizat”, deși e cunoscută prin conotația ei negativă – generată de orfelinate – se extinde, aplicându-se deopotrivă acestor orfani cu părinți prezenți. Părinți care, deși adesea oferă copilului ”de toate” – bani, haine, cadouri, uneori dându-l la diverse ”lecții”: pian, înot, limbi străine etc... - nu-i oferă cadrul bunei creșteri, fundamentat pe respect, adevăr, bine și frumos, întrucât nici ei, pe când erau copii, nu l-au avut. Căci e cunoscut: ”Dai doar ce ai primit”.

Este contextul în care, privitor la votul ”suveranist” și discursurile extremiste ori izolaționist-naționaliste ale unor inși notorii  -  ”oameni cu carte” din arte, cultură, medicină, învățământ etc. - uimirea oamenilor cu bun-simț s-ar cere potolită, existând o explicație. Iar rostirea lui Iisus și-ar face loc, alături de iertare, așa cum o definea Jacques Derrida: ”Singura iertare autentică este cea pentru faptele de neiertat. Restul sunt calcule”. Convingerile acestor oameni putând fi înțelese – nu și acceptate - întrucât ele au o tristă pornire: ”săpând” în biografiile lor, un psihanalist priceput și un logoterapeut răbdător ar decela ambienturi familiale cam tenebroase.