Andreea ROȘU
O carte pe zi: „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat”
Autor: Jacqueline Harpman
Traducător: Diana Lupu
Apariție: 2024
Nr. pagini: 240
Editura: Alice Books
Descriere
O poveste postapocaliptică sfâșietoare despre prietenia dintre femei și ce înseamnă să fii om.
Patruzeci de femei sunt ținute de ani de zile într-o cușcă sub pământ și păzite de bărbați înarmați, care nu vorbesc niciodată. Femeile nu știu cum au ajuns acolo, au pierdut noțiunea timpului și își amintesc doar vag viaţa dinainte. Cea mai tânără dintre ele, o fată fără nume și fără trecut, stă retrasă într-un colț. Necunoscând decât această realitate de o monotonie necruțătoare, în care orice apropiere fizică este interzisă, nu știe nimic despre viața „normală”, iar curiozitatea ei le stingherește pe celelalte femei. Apoi se schimbă totul... și totodată nimic, iar tânăra care a trăit mereu în spatele gratiilor pornește să descopere lumea și pe sine.
Ce spun criticii
„Delirul din <Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat> denotă opera unui Kafka feminin.” (Le Nouvel Observateur)
„Este surprinzător felul în care o carte cu detaliile psihologice ale unui coșmar trezește în cititor sentimente atât de puternice și atât de profunde.” (Le Monde)
„Harpman spune aici tot ce este de spus despre demnitatea și dificultatea de a rămâne om în fața suferinței.” (Le Quotidien)
Frânturi din „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat”
“Firește, nu am de unde să știu câți ani aveam. Celelalte erau de mult femei în toată firea, pe când eu păream în pragul pubertății. (...) Nu mi-a venit ciclul. Femeile mi-au spus că am noroc, (...) Dar eu nu le credeam: mai toate aveau menstruație, cum puteam să consider că e un avantaj să nu am ceva ce avea toată lumea? Am avut impresia că mă păcălesc.”
„La început – așa mi s-a povestit, eu nu-mi amintesc -, femeile fuseseră toate stânjenite, se gândiseră să formeze un zid în jurul celei care se ușura, dar gardienii le interziseseră, niciuna nu putea fi ascunsă vederii nici măcar o clipă. Mie mi se părea absolut firesc, când mergeam să fac pipi, să mă așez pe closet și să continui conversația începută, în rarele ocazii când făceam conversație. Bătrânele bombăneau furioase, vorbeau de lipsă de demnitate și spuneau că sunt reduse la nivelul animalelor. Dacă tot ce ne deosebește de animale e că ne ascundem când ne facem nevoile, atunci condiția umană nu se întemeiază pe mare lucru, mă gândeam eu.”
Articol salvat de pe v3.monitorulsv.ro, ediţia din 19 Mai 2025.
Acest articol este proprietatea Monitorul de Suceava si nu poate fi reprodus fără acordul scris al acestora.