Duşuri scoţiene cu un geniu al filmului

Duşul scoţian înseamnă să jonglezi pe trupul tău cu apa rece şi cu cea fierbinte, biciuindu-ţi alternativ pielea. În sens larg, duşul scoţian poate fi şi auditiv, asta însemnând să ai la îndemână două scule muzicale, şi să treci bunăoară de la cântecele favoritei lui Băsescu (Andreea Bănică) la cele ale favoritei lui Kennedy (Maricica Monroe). Dizeuze blonde şi prezidenţiale amândouă, dar între ele e o distanţă ca între România şi America. Tot în sens larg, duşul scoţian poate fi şi alcoolizat, presupunând să ai în faţă o sticlă de poşircă şi alta de whisky, şi să alternezi duştele. Duşul scoţian poate fi până şi respiratoriu, cum mi s-a întâmplat într-o cabană din pisc montan, unde era un fum de să-l tai cu drujba, iar eu ieşeam afară o dată la cinci minute, în aerul de-o prospeţime cutremurătoare.

Se deduce că duşul scoţian poate fi şi vizual, de pildă cinematografic. La un astfel de duş scoţian mi-am supus văzul şi inima cu puţin timp în urmă, pendulând între două filme antagonice până la duşmănie. Pe un canal priveam un film borţos, anost, nesărat şi necinematografic. Când ochii dădeau să-mi pice în gură, schimbam din buricul telecomenzii la un film cu totul opus: suplu, nervos, dinamic, îmbătător prin densitatea de simboluri şi frumuseţe.

Filmul borţos era capodopera lui Mungiu, ăla cu avortul şi cu tipele purtătoare de boschete pubiene. Un film care, la fel ca actriţele, pare să nu ştie ce-i epilarea inghinală. Iar filmul suplu era „Bărbierul din Siberia”, al lui Nikita Mihalkov. Sper ca Mungiu să se ţină la fereală de Mihalkov, că de-l găbjeşte rusul, îi trage sigur câteva şuturi în partea cu care creează.

Filmul lui Mungiu mi-a amintit de nişte versuri celebre de-ale lui Beniuc, sunând cam aşa:

„Când oi izbi o dată eu cu barda,
Această piatră-n patru o să crape
Şi va ţâşni din ea izvor de ape;
Băieţi, aceasta este arta!”

Mungiu a izbit cu barda-n piatră, iar piatra a crăpat nu în patru, ci în paişpe. Dar izvorul nu a ţâşnit, iar arta a rămas ascunsă. Cu riscul ca vreun domn colonel să mă scrie pe toacă, tot n-o să pricep ce au gândit băieţii cu ochi albaştri, când s-au hotărât să susţină un asemenea film.