Cine să le mai știe?

Ieșenii și oaspeții orașului trec pe lângă bătrâna și impozanta clădire a „Casei Dosoftei” (astăzi găzduiește Secția de literatură veche a Muzeului literaturii) fără să-și închipuie că, prin 1967, a fost cât pe ce să aibă soarta Academiei Mihăilene, dărâmată ca urmare a unei tâmpe și inculte hotărâri politice prin anii ‵60! În noua piață deschisă în fața Palatului Culturii din Iași, altă „hardughie” stătea cât se poate de strâmb, de „câș”, „de-a hoarța”, și nu se încadra nicicum în viziunea arhitecților, care-și doreau linii cât mai drepte și perspective larg deschise; dacă s-ar fi putut, ar fi mutat și ctitoria ștefaniană „Sf. Neculai Domnesc”, și ea obturând un colț al fațadei Palatului Culturii. Nimeni nu s-a încumetat să propună vreo atingere a bisericii în care se ungeau cu mir domnii Moldovei, dar zidirea fără acte de naștere a Casei Dosoftei era fatalmente primejduită. Și iată că, în drum spre redacție (revista „Cronica” își avea sediul la parterul Palatului Culturii) am văzut două tractoare cu șenile „Stalineț” care se frăsuiau pe lângă zidul Casei Dosoftei, și două cabluri de oțel ce tocmai se întindeau către grinzile acoperișului. Cum probabil se știe, vechea clădire nu are documente care să ateste sigur că-i... Casa Dosoftei. Poate va fi găzduit tiparnița Mitropolitului, dar și asta-i doar o presupunere. Dosoftei a trăit între 1624 și 1693, iar unul dintre cei mai demni de crezare istorici ai Iașiului, Dan Bădărău, stabilește construirea casei în veacul XVIII.

Sunt și alte opinii: Petru Comarnescu susține că aici chiar a locuit Dosoftei. Orest Tafrali coboară construirea chiar până în veacul XVI. Gâlceava istoricilor ar trebui s-o stingă definitiv rezultatele cercetărilor arheologice: acolo s-a dovedit că a fost, către sfârșitul veacului XVI, un cimitir, clădirea nu putea fi ridicată decât după desființarea cimitirului, și așa se ajunge fără urmă de îndoială la o datare ce-l exclude pe Dosoftei, cu tot cu legendă, din povestea clădirii devenite Muzeu. Pe care o vedem aidoma în stampa lui J. Rey din 1845, funcționând ca prăvălie de mărfuri de tip turcesc într-una dintre cele mai aglomerate zone ale târgului.

De altfel, o lungă perioadă a fost folosită ca depozit de sare (amănuntul l-am preluat în piesa recent readusă pe scena Naționalului „Hardughia”) – poate așa explicându-se și miraculoasa trăinicie a pietrei și tencuielilor. S-ar putea să fie vorba despre cea mai veche zidire ieșeană laică. În afara edificiilor bisericești nu știu să existe altă zidire în Iași mai veche decât Casa „Dosoftei” – și atât ar fi suficient pentru menținere. Poate să fi fost Casa cu absidă, demolată și reconstruită (de fapt, autodemolată și furată cărămidă cu cărămidă), ce avea să devină Casă a scriitorilor.

Dar cum s-a salvat casa Dosoftei? Se știe că au fost anumite proteste ale intelectualității, atât cât se putea protesta atunci, dar hotărâtoare avea să fie „trăsnaia” (așa s-a comentat curajoasa inițiativă) tinerilor cronicari de la noua revistă ieșeană. Pentru a înțelege gravitatea demersului și-i desluși consecințele, sunt necesare câteva precizări privind presa și tiparul vremii. Cenzura ștampila paginile până în tipografie, filă de filă și rând cu rând. Ilustrațiile se fotografiau aparte, se gravau pe zinc, apoi se montau pe suport de lemn, proces îndelung, ce ajungea și până dincolo de jumătatea nopții. Cenzorul se voia și el acasă, așa că pagina primea ștampila „T” cu chenarul imaginii rămas gol – în ideea că ilustrația unui text deja cenzurat n-are cum produce niscaiva neplăceri, eventualele adăugiri neputând fi altceva decât neutră lămurire a pozei cu pricina. Numai că noi am adăugat în chenarul imaginii Casei Dosoftei fraza care semnala alarmat iminența demolării! Alarmă generală! Revista „Cronica” avea atunci 30.000 exemplare tiraj și se difuza aproape instantaneu în toată țara. Astăzi, o semnalare în presă nu sperie pe mai nimeni; atunci, se considera că toate gazetele cu frontispiciul „Proletari din toate țările, uniți-vă!” nu numai că urmează, ci și exprimă linia PCR. O astfel de semnalare avea gravitate maximă și se cuvenea tratată ca atare.

Cenzorul a fost dur sancționat. Conducerea revistei (mai puțin N.B., care nu era membru de partid) am fost convocați la regionala PCR, zdravăn bumbăciți și  amenințați cu drastică sancționare. Dar conduita primului secretar (Miu Dobrescu) arăta, totuși, că pare a fi mai degrabă de partea acuzaților – de altfel, nu ne-a mai sancționat nimeni, în aceeași zi tractoarele „Stalineț” au dispărut, și Casa zisă Dosoftei, la care s-a alăturat excelenta statuie a lui Eftimie Bârleanu, este astăzi unul dintre cele mai respectate monumente ale Iașilor. Amănuntele salvării cine să le mai știe?