Bună vestire

În noaptea asta lungă, fără sfârşit,
o femeie umblă sub cerul apropiat.
Ea nu înţelege mai puţin decât oricine
minunea ce s-a-ntâmplat.
Aude sori cântăreţi, întreabă,
întreabă şi nu înţelege.
În trupul ei stă închis ca într-o temniţă bună
un prunc.
De nouă ori se învârte discul lunei
în jurul pruncului.
El rămâne nemişcat şi creşte mirându-se

 

În noua noapte fără sfârşit
ciobanii păzesc naşterea unor semne cereşti.
Mă duc între ei să vestesc:
Tăiaţi-vă mieii pe cruce
în amintirea jertfei ce se va face.
Ridicaţi-vă de lângă foc
în cojoace cu flăcări de lână.
Luaţi făclia ce am aprins-o
în steaua coborâtă
deasupra ieslelor roase de boi
şi daţi-o mai departe
din mână în mână.
În curând fiul omului va căuta un loc
unde să-şi culce capul,
răzimându-şi-l ca şi voi
de pietre ori de câni adormiţi.
În curând rănile purtate prin văile noastre
s-or vindeca
închizându-se ca florile la întuneric.
În curând picioare albe
vor umbla peste ape.
 

(de Lucian Blaga)